Sunt clipe în care nu mai există nimic, nimic în afară de noi, noi amândoi

– și stăm așa, în așteptare, privindu-ne. Lumina din ochii lui albaștri de lapte nu este pământeană. Îmi zâmbește duios și își găsește locul în brațele mele. Îl strâng la pieptul meu cu toată dragostea posibilă. Realizez atunci că iubirea poate fi infinită. Mai cuprinzătoare decât însuși Universul.

Închid ochii și inspir adânc. Miroase a Rai. Îi mângâi dulce mânuțele pufoase, și mi se pare ireal. Este trup din trupul meu, este înălțare a vieții mele. El mă privește atent, îmi caută privirea apoi se încruntă dintr-o dată când îmi întâlnește degetele, palmele. Descoperă lumea. Vrea să cunoască.

Îmi atinge pleoapele ușor, apoi buzele, îmi mângâie obrazul și ajunge la plete și trage cu o forță pe care nu o anticipasem. Râde, apoi se-ncruntă iarăși. Scutură din piciorușele mici, apoi își flutura mânuțele și gurița i se conturează într-o formă țuguiată de surprindere atunci când propria-i mânuță îi trece prin fața ochilor.
Și atinge și cercetează și atinge, până când obosit îmi cade în brațe – și iubirea noastră-i la fel. Stă acum nemișcat, cu năsucul ascuns în pântecele meu. Câtă binecuvântare poate cuprinde un trup atât de mic? Nemăsurată.

Oare ce știe el despre mine?, mă întreb.

„Ești mama!”, închide-n pleoape un răspuns și adoarme liniștit.

Mă trezesc tresărind, cu pruncul fremătându-mi în brațe. Da, nu a fost un vis. Am devenit mamă.