Uncategorized

Să fim oameni printre oameni

Să fim oameni printre oameni

Este ora 21:45. Matei doarme cu capul pe umărul meu stâng iar cu mânuțele îmi strânge brațul la piept, ca și cum ar ține un ursuleț de pluș. Îmi sprijin ușor capul pe creștetul lui, îi simt căldura și ritmul respirației lui pare un cântec duios…

Am așteptat toată ziua acest moment. Clipa aceasta de pace.

Am citit știrea despre mama care și-a ucis fetița de 4 anișori… I-a tăiat venele și apoi a înecat-o în cadă. Mi s-a făcut pielea de găina, mi-a venit să plâng dar cel mai tare mi-am dorit să îmi strâng propriul copil în brațe și să mă asigur că e bine.

„Ce a fost în capul ei?” Probabil toată lumea s-a întrebat și este natural și firesc. Este o faptă cumplită care ar înmuia și cea mai pietroasă inimă și cu toate acestea, se pare că inima de mamă a fost mai tare decât piatra….

Cumva, mi-am amintit și de cazul fetei împinse în fața metroului. Tot astăzi am aflat și de cazul unui băiat  de 20 de ani, care s-a sinucis înghițind peste 100 de pastile. Ce se întâmplă? În ce vremuri trăim?

Se întâmplă că nu mai știm să fim oameni printre oameni. Adică noi e care locuim în aceeași casă și ne ciocnim zi de zi, nu ne întrebăm ” Cum a fost ziua de azi? ” ” Cum te simți?”. Părinții cu copiii, soacra cu nora, soțul cu soția. Nu suntem atenți la ce face celălat, viața a devenit o cursă contratimp în care alergăm să facem ceva, dar nu pentru cineva, ci doar așa…

Oamenii suferă depresii și boli psihice. Mintea umană este o resursă fascinantă, un instrument uluitor însă in același timp, se întoarce împotriva omului atunci când spune stop.

Depresia sau bolile psihice pot fi uneori tăcute. Cel care suferă nu își dă seama de fiecare dată de gravitatea situației și duce totul până momentul în care circuitele creierului încep să se roteasca în sens invers și să lucreze împotriva lui.

Dacă oamenii ar fi ascultați, dacă noi am vorbi mai mult unii cu ceilalți, poate oroarea de astăzi ar fi un caz excepțional. Poate dacă nu am mai aduna în tăcere lovitură după lovitură, dacă am împărți povara cu cineva, atunci nu am mai discuta de asemenea lucruri îngrozitoare.

Este ușor să condamnăm, dar oricare dintre noi ar putea ajunge într-o asemenea situație. Diferența o face conjuctura și modul de percepție al fiecăruia.

Imaginați-vă o masă din sticlă pe care tot puneți obiecte. Și obiectele tot vin, unele mai ușoare altele mai grele. Și nu puteți așeza obiectele pe lângă masă, ci doar direct pe masă. Cel mai probabil, la un moment se va face țăndări și poate chiar răni pe cineva care se găsește în apropiere.

Mintea și sufletul în care îndesăm toate greutățile, fără să avem pe cineva care să ne ajute să ni le ducem pe drumul vieții, se vor prăbuși.

Traumele sunt de multe tipuri. De la a pierde jucăria preferată în cazul copiilor mici, la a fi ridiculizat în fața clasei până la pierderea unui loc de muncă. Toate sunt traume care de-a lungul timpului le așezăm in bagajul emoțional pe care îl cărăm după noi. Dacă la fiecare eveniment major există cineva care să ne ofere suport să depășim durerea, greutatea situației ar fi aceeași însă forța cu care am duce totul, ar fi mult mai mare.

Mama de astăzi, după părerea mea, a vrut să se sinucidă. Apoi s-a gândit la fetița ei că îi va fi greu fără ea și atunci a decis să o ia și pe ea. În tulburarea ei, îi făcea un bine fetiței. A fost un gest din dragoste. Probabil la fel a gândit și mama care s-a sinucis aruncându-se în fața trenului, împreună cu cei trei copilași ai ei. În același timp, nu pot să nu îmi imaginez teroarea la care au trecut copiii, chiar de către ființele pe care probabil le iubeau cel mai mult pe pământ. Este de neconceput, mă înfioară și mă frustrează în același timp. Este nedrept…

Nu caut scuze. Mă impresionează astfel de povești și aș vrea să îl privim ca un semnal de alarmă. Să nu mai fim indiferenți cu cei din jurul nostru, măcar cu persoanele apropiate. Ca să fii om, este nevoie de alți oameni. Comunicarea este e-s-e-n-ț-i-a-l-ă! Vorbiți cu alți oameni. Mergeți la preot sau la un psiholog. Sau la un prieten. Sau la partener. Atunci când spunem problemele cu voce tare, o dată că le înfruntăm și devenim mai conștienți de ele, este posibil să nu ni se mai pară atât de grave lucrurile, dar putem găsi și soluții , dar mai ales , știm că nu suntem singuri.

Scriu deja de o jumătate de oră și aș mai spune multe. Nu știu cât de coerentă am fost, emoțiile mi-au îndrumat degetele pe tastatură. Astăzi mă întrebam de ce din ce în ce mai multe asemenea cazuri? Gândind cu voce tare, am găsit și răspunsul: lipsa de comunicare. Cu ajutorul tehnologiei ne-am apropiat de cei aflați departe fizic, și ne-am îndepărtat de cei care sunt lângă noi. Se fac atât de multe cursuri de thenologia informației, poate ar trebui să se facă workshop-uri în care să învățăm să fim oameni printre oameni.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.