Astăzi este joi astfel încât urmează o nouă recenzie de carte.  Am citit cartea Un bărbat pe nume Ove al cărei autor se numește Fredrik Backman, pe parcursul a două nopți, anul trecut când am fost internată cu Matei în spital. A fost o companie plăcută care m-a ajutat să simt mai ușoară trecerea nopții.

Probabil că s-a povestit mult despre Ove pe internet, pe forumuri, pe social media și cel mai probabil pe grupurile de lectură. Și cu toate acestea, un comentariu în plus nu cred că strică, ba chiar cred că îl merită.

“Un bărbat pe nume Ove” nu este un tratat de filozofie.

Așa cum l-am simțit eu, este un roman care știe să deschidă inimi.  Ove este un personaj complex, straturi pe care le descoperiți pe măsură ce veți călători de la un capitol la altul. Pagină cu pagină, îl veți înțelege și mai mult pe Ove. Mi-aș fi dorit să fiu asemenea lui Ove, să îmi însușesc aceeași disciplină.

Dacă căutați definiții noi și diferite despre iubire, tristețe, prietenie, traiul într-o comunitate, ei bine, în această carte le veți găsi pe toate.

Veți râde, veți zâmbii, veți vărsa lacrimi, o să vi se ridice părul pe mâini, o să vi se facă pielea de găină. Fiecare capitol vă va purta prin stări felurite. Atât de complexă este această carte.

Este despre regăsire, despre puterea de a merge mai departe, despre a înțelege lumea atunci când deschizi cu adevărat inima şi, odată cu ea, și ochii.

Ove reprezintă cu succes generația old school, a celor care nu se pot desprinde de amintirea vremurilor de altădată.  Era obtuz când venea vorba de generația nouă care nu știa să repare vreun obiect, să aprecieze sau să respecte indicatoarele. Pentru asta exista el. Ura “pipițele”, IT-știi, cardurile, telefoanele mobile, calculatoarele, pe cei de la locul lui de muncă care îl disponibilizaseră fără prea multe vorbe, câinele vecinilor. Nu suporta nici pisica jigărită ce se aciuase pe lângă casa lui, dar motanul acela îi va deveni prieten de nădejde.

„A iubi pe cineva e ca și cum te-ai muta într-o casă nouă”, obișnuia Sonja să zică. „La început ești îndrăgostit de tot ce-i nou, te minunezi în fiecare dimineață că-i casa ta, ca și cum te temi că, în orice clipă, poate să năvălească altcineva pe ușă și să spună că totu-i o mare greșeală și că, de fapt, nu ți se cuvine un loc atât de frumos. Apoi anii trec, fațada se scorojește, lemnul crapă pe ici, pe colo, și ajungi să iubești casa nu pentru cât de perfectă e, ci pentru imperfecțiunile ei. Îi știi toate unghiurile și ungherele. Știi cum să faci să nu se înțepenească cheia în yală când e ger. Știi care scânduri din podea se mișcă atunci când pășești pe ele și cum să deschizi ușile dulapului ca să nu scârțâie. Știi toate micile secrete care o fac căminul tău.”

“Un bărbat pe nume Ove” este un roman pe care îl citești înfășurat în plapumă, seara, înainte de culcare. Și realizezi că nu vrei să se termine. Cartea, povestea, dorul.