Unde sunt mamele când cei mici se rănesc? De cele mai multe ori, cu ei de mână…

29 septembrie 2016
Postat de Mamă de Matei în Fără categorie
4

„Cum adică s-a lovit? Dumneavoastră unde erați? Nu știți că un copil mic trebuie supravegheat non-stop?” , mă întreabă asistenta pe un ton superior.

” Mi-am întors privirea doar două secunde, vă jur!”, îi răspund eu cu voce vinovată si rușinată .

” Da, sigur, așa spuneți toate, și totuși copiii ajung în asemenea hal la spital”. Desigur, că mai și exagerează pe deasupra, iar discuția de mai sus are loc de față copilul, și așa speriat. Să nu se înțeleagă că am ceva cu asistentele, pentru că astfel de judecăți am primit și din partea unor oameni obișnuiți, în contextul unor discuții.

M-am simțit îngrozitor atunci, am plâns mult, având sentimentul că sunt o mamă oribilă, care nu este capabilă să vegheze asupra propriului copil. Între timp însă am „învățat” să cunosc  gravitatea reală a situației, adică să nu mai merg la spital pentru fiecare julitură,  şi astfel să evit asemenea situații. Unii ar spune că sunt eu mai sensibilă, însă eu aș zice că ei trebuie să fie cei insensibili, cei care pot să spună unei mame oricum disperată pentru că fiul ei este rănit, că este o mamă incapabilă sau indolentă, celei care altfel probabil că își petrece nopțile ascultând respirația copilului ei, ca să fie sigură că respiră.

Am învățat să nu mai permit unor asemenea observații să mă afecteze și să mă concentrez doar pe starea de sănătate a celui mic. Pentru că știu că de fiecare dată am făcut  tot posibilul  să îmi protejez copilul de pericolele pe care le-a întâlnit. Paradoxal însă, de cele mai multe ori s-a rănit chiar sub ochii mei. Pentru că este alunecos, pentru că uneori se zbate atunci când insistă să îl las liber, ca să alerge în plină stradă circulată de mașini, pentru că este curios şi s-ar duce acolo unde este pericolul mai mare.

Atunci când a învățat să se urce singur în pat, eram în spatele lui, tocmai să îl prind, să nu se lovească cumva cu capul de parchet. Am reușit să împiedic asta, însă s-a lovit cu gura de pat, spărgându-și astfel buza de sus, pe interior. Nu a fost grav, însă tot s-a lăsat cu un pic de sânge. Altă dată, m-a condus de mână spre bucătărie, unde voia să îmi arate probabil cum a înșirat cartofii pe jos, însă pe drum, chiar lângă tocul ușii, a alunecat și s-a lovit cu capul de el. De mână cu mine deci!!! Nici o mamă nu cred că își dorește așa ceva, însă accidente se mai întâmplă, nu le putem controla pe toate, dar asta sigur nu face din noi mame dezinteresate de starea de bine a copiilor noștri.

Din păcate, sau din fericire  (pentru că și acesta este un mod de a învăța să fie mai atenți), din momentul în care le-am dat drumul din brațe și au pus primul pas pe pământ, nu îi mai putem proteja 100%. Ne dorim sa fim lângă ei în permanență, însă pe măsură ce cresc, va fi inevitabil să fim lângă ei la fiecare pas.

De ce am simțit nevoia să vă  povestesc aceste lucruri? Pentru că știu sigur că și voi ați trecut măcar o singură dată prin asta. Și ca să mai știți că nu sunteți singurele mame, cum consideră unii, teribile. ( glumesc, desigur 😀 )

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.