Fără categorie
S-a întâmplat ca ieri să nu mă simt prea bine. Oboseala ultimelor două săptămâni m-a cam dărâmat. Așa că am rezolvat doar urgențele și în restul timpului am stat cât mai mult ghemuită, sub pătură.
Apoi au ajuns băieții acasă. Am primit îmbrățișări, pupici, o limonadă rece și gustoasă, și ne-am uitat la desene.
Apoi soțul a pregătit cina, am vorbit despre cum a fost ziua fiecăruia. Matei a fost bucuros că s-a reîntâlnit cu colegii și ne-a povestit despre cântecelul nou învățat, în care litera R este nătăfleață. Și a râs de fiecare dată când a spus „nătăfleață” :))
Să citesc în anul 2021 propoziția „900.000 de copii români sunt deconectați în acest moment de școală” mi s-a părut un lucru de necrezut.
Din păcate însă, pandemia și școala online chiar au deconectat la propriu copii de învățământ. Foarte mulți copii din mediul rural sunt nevoiți să renunțe la școală pentru că nu au acoperite nici nevoile de bază. Nu au haine, nu au caiete, nu au manuale, nu au telefon de pe care să se conecteze la orele online. Nu au bani de școală într-un sistem de educație care se prezintă a fi gratuit pentru copii.
Nu știu dacă au ajuns și la voi imaginile cu pacienții din spitalul Județean de Urgențe Reșița Dacă nu au ajuns, vă las imediat un link, ca să înțelegeți despre ce vorbesc, aici.
Imaginile sunt tulburătoare, vă anunț. Mie în mod clar mi-au îndodat stomacul de revoltă. Cum să să fie posibil, ca într-un SPITAL din anul 2020, pacienții să se târască pe holuri?!
Cum să fie posibil ca într-un SPITAL din anul 2020, bătrâni neajutorați să stea întinși, pe holul rece, fără haine pe ei?
Cum să fie posibil ca un SPITAL construit in 1950, deci în urmă cu 70 de ani, să nu fie trecut pe lista priorităților în nici măcar an, de 30 de ani încoace?
Acum cinci ani, aveam un bebeluș de câteva luni, care se trezea noaptea să mănânce. Și în timp ce el mânca uneori dormeam cu ochii deschiși, alteori verificam știrile. Iar într-o noapte, pe la 2, am aflat despre nenorocirea de la Colectiv. Mi-am strâns mai tare copilul în brațe, și nu am mai pus geană pe geană. Nu am mai putut.
După ce M a adormit, am pornit televizorul, urmărind cu sufletul la gură tragedia fără margini. A lor și a noastră, pentru că erau și copiii noștri acolo, frații, colegii, vecinii.
Stâncile sunt val de gheață și abia reușesc să îmi țin echilibrul. Nu îmi amintesc drumul până aici. Vântul mă înfășoară, cerul este negru, apa învolburată.
Furtuna este aproape. Fusta mea de in, care până mai devreme îmi ascundea atentă gleznele, acum pare că vrea să dezlipească de mine, vântul îi este complice. Încă un pas și mă predau mării.
Nu închid ochii. Vreau să primesc totul în plin, să nu pierd nici o senzație, nici o durere. Abisul mă așteaptă și se deschide în întâmpinarea mea. Apa îmi umple corpul treptat. Nările, urechile, gâtul, apoi plămânii.
Mi-e frică de apă. Întotdeauna mi-a fost. Realizez că nu știu să înnot. Stai puțin, unde sunt? Ce caut eu aici? Încerc să gândesc, să funcționez, să înțeleg ceva. Este târziu. Încercând să caut oxigen, trag și mai multă apă în piept. Încep să mă lupt, caut să supraviețuiesc.
Îmi amintesc totul. Trebuie să înving marea. Îmi verific pântecele încă o dată. În locul formei rotunde care îmi împlinea trupul nu mai este nimic. Ritmul obișnuit care completa bătăile inimii mele, a fost smuls de sub inima mea. Acum respir cu greutate, anormal. Marea cu o putere neștiută, neimaginată, mi-a răpit copilul! Ea se face vinovată de golul imens care mă seacă de viață zi după zi.
Țip, arunc pumni si picioare cum nimeresc. O forță din afară mă cuprinde, mă imobilizează. -Visul ăsta o să te înnebunească. Trezește-te, iubito, e doar un vis.
Deschid ochii, încerc să străpung întunericul. Într-adevăr, sunt în patul meu de acasă. Așternutul, perna, părul îmi sunt ude. A fost vis sau realitate? –
Copilul meu. Unde este îmi este copilul?! mă izbește iarăși teama.
-Draga mea, noi nu avem copii. Îmi răspunde vocea lui șoptită.
Îmi amintesc acum. Eu nu pot să fac copii.
Doctorul ne-a dat vestea acestea în urmă cu trei luni. Știu fiecare detaliu al acelui moment. O zi rece de octombrie pe când ploaia izbea violent în geamuri, în străzi, în oameni. Frunzele neputincioase erau ridicate de vânt, semn că vara devenise palidă, în timp ce toamna își cerea nemiloasă tributul. Copacii care de care mai dezgoliți, păreau că acceptă resemnați instalarea noului anotimp. În sufletul meu însă, resemnarea nu își găsea locul.