Mă izbesc de mal. Ori valurile se sparg de picioarele mele reci?

Stâncile sunt val de gheață și abia reușesc să îmi țin echilibrul. Nu îmi amintesc drumul până aici. Vântul mă înfășoară, cerul este negru, apa învolburată.

Furtuna este aproape. Fusta mea de in, care până mai devreme îmi ascundea atentă gleznele, acum  pare că vrea să dezlipească de mine, vântul îi este complice. Încă un pas și mă predau mării.

Nu închid ochii. Vreau să primesc totul în plin, să nu pierd nici o senzație, nici o durere. Abisul mă așteaptă și se deschide în întâmpinarea mea. Apa îmi umple corpul treptat. Nările, urechile, gâtul, apoi plămânii.

Mi-e frică de apă. Întotdeauna mi-a fost. Realizez că nu știu să înnot. Stai puțin, unde sunt? Ce caut eu aici? Încerc să gândesc, să funcționez, să înțeleg ceva. Este târziu. Încercând să caut oxigen, trag și mai multă apă în piept. Încep să mă lupt, caut să supraviețuiesc.

Îmi amintesc totul. Trebuie să înving marea. Îmi verific pântecele încă o dată. În locul formei rotunde care îmi împlinea trupul nu mai este nimic. Ritmul obișnuit care completa bătăile inimii mele, a fost smuls de sub inima mea.  Acum respir cu greutate, anormal. Marea cu o putere neștiută, neimaginată,  mi-a răpit copilul! Ea se face vinovată de golul imens care mă seacă de viață zi după zi.

Țip, arunc pumni si picioare cum nimeresc. O forță din afară mă cuprinde, mă imobilizează. -Visul ăsta o să te înnebunească. Trezește-te, iubito, e doar un vis.

Deschid ochii, încerc să străpung întunericul. Într-adevăr, sunt în patul meu de acasă. Așternutul, perna, părul îmi sunt ude. A fost vis sau realitate? –

Copilul meu. Unde este îmi este copilul?! mă izbește iarăși teama.

-Draga mea, noi nu avem copii. Îmi răspunde vocea lui șoptită.

Îmi amintesc acum. Eu nu pot să fac copii.

Doctorul ne-a dat vestea acestea în urmă cu trei luni.  Știu fiecare detaliu al acelui moment. O zi rece de octombrie pe când ploaia izbea violent în geamuri, în străzi, în oameni.  Frunzele neputincioase erau ridicate de vânt, semn că vara devenise palidă, în timp ce toamna își cerea nemiloasă tributul. Copacii care de care mai dezgoliți, păreau că acceptă resemnați instalarea noului anotimp. În sufletul meu însă, resemnarea nu își găsea locul.