Dacă-l trimiți în camera lui la 3 ani, există șanse să nu te lase să intri atunci când va avea 15

26 decembrie 2019
Postat de Mamă de Matei în Parenting
0
Dacă-l trimiți în camera lui la 3 ani, există șanse să nu te lase să intri atunci când va avea 15

Cine o fi inventat modul acesta de educație, nu știu. De fapt știu, dar o să tratez acest subiect într-un alt articol. Tot atunci voi scrie și despre motivele pentru care există o discrepanță atât de mare între stilurile de educație transgeneraționale. Altfel, cine încă mai crede că trimisul la colț are rezultate bune, nu crede bine. Sunt muult mai multe alternative mai sănătoase, pe termen lung, zic. Și mă refer atât la sănătatea părinților cât și a copiilor.

Nu știu cine își mai amintește, dar acum doi ani am trecut printr-o întâmplare. Am ajuns cu Matei la un neurochirurg pentru copii. Matei încă avea suzetă pe care o ținea doar pentru situațiile mai stresante. Așa cum era o vizită la un doctor. La o săptămână după aceea, a renunțat definitiv la ea. Doamna doctor ne-a apostrofat, cum de îi mai permitem copilului să aibă suzetă.

I-am explicat că suntem în proces de renunțare. Cum adică în proces?, ne întreabă cu o sprânceană ridicată și cu un zâmbet deloc prietenos. Adică renunțăm în ritmul lui și cu blândețe, îi răspundem noi, părinții. Și ce se întâmplă dacă nu i-o mai dați pur și simplu? A vrut doamna doctor să știe. Păi ar plânge foarte mult, tocmai pentru că are nevoie de ea în situații deosebite, când este neliniștit. Ca acum, de exemplu, când îl apăsați pe cucui. Este anestezicul lui.

Long story short, doamna doctor ne-a învățat, pe noi, părinții naivi, victime ale micului șantajist, că la copii nu merge așa. Ei vor plânge oricum, pentru orice. Iar educația se face trimițându-l în camera lui, fără drept de apel. A fost prima și ultima oară când am fost la acel doctor. Am ieșit pe ușa cabinetului tristă, gândindu-mă oare câtor părinți le dăduse aceleași povețe?

Nu i-am spus foarte multe doamnei doctor. Mai întâi pentru respectul meseriei. Apoi pentru că știam oricum ce am eu de făcut, pe mine nu m-au atins prea mult vorbele dumneaei. Însă am un gând care de multă vreme mă macină și aș vrea neapărat să ajungă la câți mai mulți părinți.

Dragă mamă, dragă tată, dacă-l trimiți în camera lui la 3 ani, există șanse să nu te lase să intri atunci când va avea 15. Să nu te miri nici dacă nu va mai ieși de acolo, și tot ce se va petrece cu el va fi dincolo de ușa închisă. Sau după ușile altora.

“ Pedeapsa severă și izolarea socială care se face în mod obișnuit în numele mergi în camera ta ca să te gândești la ce ai făcut ”sunt dăunătoare, spune dr. Daniel Siegel, profesor clinic de psihiatrie la Școala de Medicină UCLA. Într-o lucrare publicată în 2014 pentru TIME, Siegel a evidențiat cercetarea imagistică a creierului care arătat că excluderea socială și durerea fizică declanșează modele similare de activitate a creierului. De asemenea, el a mai scris că izolarea unui copil ( la colț sau închis în altă cameră), poate nega „nevoia profundă de conectare” a copilului în perioadele de suferință.

Cu alte cuvinte, autorul spune așa. Că trimisul la colț sau închisul în altă cameră, adică excluderea socială, produc în creier același timp de activitate cu suferința fizică. De cele mai multe ori, copiii și adulții, dar și adulții și adulții, nu reușesc să ajungă unii la ceilalți, pentru că unul dintre cei doi nu se poate conecta la celălalt. Unul dintre cei doi nu ajunge la celălalt. Copilul e prea preocupat de joacă, ori a avut o zi grea la grădi, ori nu a dormit și este prea solicitat, obosit. Sau poate părintele nu mai are răbdare să mai asculte drame de genul că mâncarea nu este perfect aliniată în farfurie, a avut de-a face cu drama șefului o zi întreagă, iar pe cea de acum chiar nu mai are unde să o integreze. Și dacă se gândește puțin, un trimis la colț este mai puțin rău decât o pedeapsă fizică.

Dacă-l trimiți în camera lui la 3 ani, există șanse să nu te  lase să intri atunci când va avea 15
Sursă foto: aici

Ce mai spune autorul, și nu vreau să pierd din vedere, este că perioadele de calmare sunt bune, dacă sunt scurte și dacă părintele rămâne lângă copil, cu îngrijire și empatie. Copiii nu își cunosc emoțiile, prin urmare nu știu să le gestioneze. Și au nevoie de ajutorul unui adult care să le explice cum să treacă prin fiecare emoție. Dacă a fost ceva astăzi la grădiniță care te-a deranjat sau care te-a întristat, poți să îmi povestești dacă vrei. Este firesc să te simți furios. Este normal să te simți supărat pentru că trebuie să mergi la somn iar tu ai vrea să te mai joci. Dar asta-i ora de somn pe care noi am stabilit-o și pe care o respectăm. Știu că ești nemulțumit că nu ți-a ieșit casa din piesele de construcție, dar mâine vom încerca din nou. Este firesc să nu îți iasă din prima.

Dacă este un obicei să trimiți copilul în camera lui după ce a trântit ceva, după ce nu a îndeplinit sarcina pe care i-ai atribuit-o, sau pentru orice altceva, mesajul care ajunge la el este acum nu meriți atenția mea. Prin urmare, el învață că ori de câte ori nu va fi capabil să își gestioneze emoțiile, nu va fi în grija nimănui, ci din contră, va fi izolat. Iar atunci când va întâlni o persoană care totuși va fi capabilă să îi ofere suport emoțional, se va îndepărta de persoana respectivă, considerând-o nepotrivită. Va căuta persoana care îl va izola, pentru că așa a învățat că trebuie să fie o relație. De aceea, este dificil să rămâi în terapie, ca adult, pentru că reînveți modelul de relație sănătoasă, iar pentru asta, trebuie să sapi până la fundație. Și te cam clatini.

Dacă vă înfuriați prea repede și sunteți impulsivi, vă puteți lua voi 10-20 de secunde în care să vă autoreglați starea, în care să vă calmați. Și pentru asta este nevoie de exercițiu, dar mai bine zece minute de răbdare decât treizeci de furtună, nu-i așa? 🙂

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.