Dacă plânge, îl închideți și îl lăsați acolo. Pediatru, 2018

Într-un week-end, Matei a reușit să se lovească la cap. De data aceasta ceva mai serios, ni s-a părut nouă, așa că luni de dimineață, am mers la un control. Am considerat că este nevoie totuși de o verificare. Menționez încă de la început că nu voi preciza specializarea doctorului în cauză, nici genul, întrucât scopul meu nu este de a denigra pe cineva sau de arăta cu degetul. În schimb menționez că am toată aprecierea față de medici și că nu îmi doresc în nici un caz să generalizez cumva. Vreau doar să atrag atenția, că tot ceea ce vizează relația cu propriul copil, ar trebui să treacă mai întâi prin filtrul inimii de părinte, și nu luată ca atare, indiferent de unde ar veni recomandarea.

Ce voi povesti în cele ce urmează s-a întâmplat cu ceva timp în urmă, la o clinică medicală privată.

La început, doctorul i-a verificat reflexele, coordonarea mișcărilor, mersul, postura, echilibrul, logica. L-a rugat ( deși avea un ton destul de imperativ, mă așteptam să încerce să fie mai prietenos având în vedere vârsta copilului) să se încalțe singur fără ajutor și să repete niște scheme pe care însuși doctorul le-a făcut. Cum ar fi să se lovească singur cu ciocănelul în genunchi, pentru verificarea reflexelor.

Ne-a  întrebat apoi dacă mai are pampers și suzetă. I-am explicat că suntem în plin antrenament la oliță iar la suzeta încă nu a renunțat definitiv. O mai cere la somn ori la drumul lung cu mașina.
A rămas locului, cu ochii mari și uimiți asupra noastră. Aproape că îmi venea să mă adăpostesc pe undeva de privirea aceea, atât de grea am simțit-o.

„Păi cum adică așa ceva?? Copiii de la 15 luni au control, se pot ține să știți. Și suzetă? Păi de muuult timp trebuia să scăpați de ea.
Copiii au talent în a plânge ca să impresioneze. Trebuie să vă impuneți. Atunci când plânge, îl duceți într-o cameră, închideți ușa și îl lăsați acolo până când se potolește. Altfel nu faceți nimic. Nu puteți educa un copil altfel.”

În primul rând, conform manualului, un copil își dezvoltă controlul sfincterian la vârsta de 2,5 ani. Apoi, trebuies să recunosc că la începutul discuției, (despre ce face și ce nu face copilul meu, despre cum nu execută – este un termen foarte potrivit în acest context- comenzi la care în mod obișnuit răspund copiii de doi ani),  m-am simțit un părinte rău, care nu știe să își crească copilul. Însă pe măsură ce discuția avansa, mi-am dat seama de un lucru. Oamenii merg des la doctor ( cum este și normal) iar posibilitatea ca un părinte să preia întocmai ceea ce recomandă doctorul, sunt iarăși foarte mari.

Nu știu cum vi s-au părut vouă recomandările de mai sus, însă pe mine m-au revoltat și m-au intristat în același timp. Și acum , când scriu aceste rânduri, un ghem mi se învârtește în stomac când îmi amintesc. Un doctor tânăr, care recomandă violența și nepăsarea și o numește educație. Care recomandă copilul ca pe un șantajist. Simțind tensiunea și atmosfera apăsătoare, Matei a început a cerut să plecăm acasă. „Ia uite, ce fițe și ce talente are. Deci știi și din astea?” A întrebat doctorul un copil de doi ani cu un zâmbet viclean, asemenea unui polițist care tocmai a prins un tâlhar.

Nu voi spune mai mult de atât. Repet, nu scriu cu scopul de a arăta cu degetul, ci cu scopul de a atrage atenția , să nu mai preluăm totul așa cum ne vine,ci să desfacem ambalajul și dacă nu ne place sau nu ni se potrivește să îl înapoiem și să nu îl acceptăm. Sper să fiți conștienți, să treceți tot mai întâi prin inima de părinte și apoi să acționați în consecință.

Țin să mai precizez un lucru: calitatea de doctor nu o neg. Din contră, în meseria lui, mi s-a părut că și-a făcut treaba excelent.

PS. La puțin timp după acest episod, am renunțat de tot la suzetă. Fără închis în cameră și fără crize de plâns. Deci iată că se poate și altfel. 🙂