Șansa la iubire necondiționată o avem doar o singură dată în viață. Și asta pentru că cu iubirea necondiționată sunt datori părinții și nu altcineva.
Să ne iubească necondiționat prietenii nu este posibil.
Să ne iubească soții necondiționat nu este posibil, pentru că acolo nu ar mai fi căsnicie, ar fi un joc de-a mama și copilul sau tata și copilul.
Iubirea necondiționată este iubirea fără de condiție impusă.
Am citit de curând acest proverb african pe care eu l-am adaptat puțin. Proverbul original este astfel: Un copil are nevoie de căldura unui sat pentru a crește. Iar atunci când nu va primi căldura satului, îi va da foc pentru a se încălzi.
Eu l-am adaptat în forma din titlul pentru că mi se pare că se pliază mai bine pe realitatea zilelor noastre, în care copiii nu mai cresc în comunități, nici măcar în familii extinse. Copiii sunt (doar) în grija părinților, a familiilor biparentale sau chiar monoparentale.
O povestioară foarte faină pe care am primit-o pe mail. Piele de găină la final 🙂
În fiecare an vara, mama și tata își duceau fiul cu trenul la casa bunicii. Apoi se întorceau acasă cu același tren a doua zi.
Băiatul, când a crescut, le-a spus părinților: – Sunt mai mare, ce spun dacă anul acesta încerc să merg singur la bunica?
După o scurtă discuție, părinții au fost de acord. Acolo stăteau pe peronul gării, făcând cu mâna, dând ultimele recomandări de la fereastră, în timp ce el continua să repete:- Da, știu, știu, au spus-o deja de o sută de ori …!
Anul acesta într-adevăr nu ne vom mai întâlni cu toate rudele. Însă anii trecuți lucrurile stăteau altfel.
Îmi amintesc și eu, din copilărie, atunci când o rudă îndepărtată venea în vizită sau vreo cunoștință a părinților, mă pupa zgomotos și mie nu îmi plăcea deloc. Mai ales când rudele erau mai insistente.
Am mai scris despre subiectul acesta și anul trecut. Despre consimțământul copiilor dar și despre stabilirea limitelor.
Una scurtă, de azi de dimineață. 🙂
-Și acum, un Jeep se va întrece cu un Ferrari! Aud un fel de anunț care răsună lângă mine.
-Mami, cine crezi că câștigă?
-Păi cred că Ferrari, îmi dau cu presupusul fără să îmi scot nasul din cartea pe care am început-o.
-E corect! Dar știi de ce?
-De ce? Întreb eu încercând să fiu atentă și la destinul familiei Romanov din romanul meu dar și la cursa care era în plină desfășurare lângă mine.