Doamne, cum au fost începuturile! Cât de greu mă rupeam în fiecare dimineață! Câte cafele am băut cu noduri peste noduri! Câte lacrimi au căzut în cafea…

Să îți lași copilul în brațele unui străin este la fel ca ați lăsa inima în mâinile unui necunoscut. De fapt, inima ta nu e la fel de prețioasă…

Am plâns în multe dimineți. Nu credeam că vom ajunge vreodată la acea minune: adaptarea. Uneori, rămâneam la colțul grădiniței și indiferent ce copil ar fi plâns, puteam să bag mâna în foc că este al meu.

Paralizam pe loc. Nu mă puteam mișca. Pentru că nici la serviciu nu îmi venea să plec, cum să îl așa, acolo, pur și simplu și să îmi văd de viață?

În același timp, asta era ceea ce trebuia să fac. Facturile nu se plătesc cu aer, și nici cu ochi frumoși. Așa că în cele din urmă, după ce îmi scurgeam toate lacrimile, încă suspinând, mă îndreptam de fiecare dată spre stația de autobuz.

Au urmat apoi răcelile. O săptămână la grădi, două acasă. Chiar și acum, deși a început grădinița de două săptămâni, a pescuit deja niște muci. Asta este colectivitatea.

Adaptarea a început de fapt, după perioada de răceli. A fost chiar mai greu decât în primele zile. Pentru că acum era mai clar ca niciodată pentru el, că povestea asta se va repeta în fiecare zi.

Se împotrivea și până la urmă, era firesc. Cine ar vrea să se despartă de mama pentru a rămâne cu persoane pe care nu le cunoaște? La vârsta de trei ani…

Cum am supraviețuit în timpul adaptării?

În primul rând, l-am lăsat să își descarce supărarea atunci când ajungeam acasă. Uneori începea să plângă chiar din lift, alteori cum pășeam pragul casei.

Plângea și pentru că nu mai aveam iaurt în frigider. Pentru că acasă era locul în care în sfârșit putea fi el însuși, se putea descărca.

Așa că am creat jocuri de descarcat, după grădi. Bătaie cu perne sau lupte de ninja. Alteori ieșeam afară și îl lăsăm să țipe cât să se descarce. Ce aveau în comun toate jocurile era faptul că eram acolo, lângă el, permanent. Scopul meu era într-adevăr să se descarce, dar și să ne reconectăm după o zi în care am fost departe unul de celălalt.

Am făcut diminețile cât mai distractive, oricât de greu mi-ar fi venit mie. Fie că săream în bălți până la grădi, fie că îi spuneam povești pe drum, cântam, număram mașini, numeam culorile de pe mașini, orice i-ar fi stârnit interesul.

Încercam să ajung la grădi imediat cum se trezea. Să mai fur timp pentru noi, să ne oprim în parcul din apropiere, să mâncăm înghețată sau să bem un suc.

A fost greu, însă dintre noi doi, doar eu îmi mai amintesc acea perioadă.

Știu că nu vă încălzește prea mult, dar cei mai mulți copii trec prin aceleași stări, aceleași emoții. Este un pas în viața care începe de acum înainte. Sau care continuă.

Oare îl traumatizez? Se întreabă cei mai mulți părinți.

Este o experiență într-adevăr nouă și oarecum dură, dar nu și traumatizantă, dacă părinții sunt lângă copii. Să îi aline, să înconjoare cu dragoste, să îi sprijine și să îi accepte necondiționat. Iar dacă aveți noroc și de dascăli buni și iubitori, lucrurile dintr-o dată nu mai sunt atât de negre.

Adaptare ușoară tuturor! Lăsați lacrimile să curgă, să fie plânse, toate la timpul lor, cu rostul lor…

Sursă foto copertă articol: Daiga Ellaby on Unsplash