Familia este cheia către fericire

Un copil este bucurie. Dincolo de orice

Un copil este bucurie. Ce bine ar fi dacă nu am uita asta

Un copil este forma cea mai pură de bucurie. Dacă reușești să vezi dincolo de toate zidurile. Un copil plânge. Plânge din prima secundă din care se naște, apoi când îi este foame, când îl doare burtica, când este supărat, când este dezlipit de mamă.

Plânsul copilului activează în părinți dureri, teamă, neputință.  Șiroaiele de lacrimi și suspinile sunt modul lui de supraviețuire. Trupușorul lui știe că lacrimile îi fac pe mami și pe tati să apară. De oriunde ar fi. Strigătul lui nu este în zadar.

Ne sunt dragi copiii noștri. Și ai altora. Micuți, pufoși, se strâng la pieptul tău și îți topesc inima. Apoi cresc, explorează, caută. Nu pune mâna, nu ai voie acolo, trebuie să mănânci. Este ușor să iubim, dar este mai greu să îi disciplinăm. Nu din vina lor, ci tot din cauza noastră, pentru că apasă pe butoanele cele mai ascunse. Este greu să vezi ei varianta ta în miniatură, să gestionezi acele comportamente care sunt exact ca ale tale, dar pe care le placi cel mai puțin.

Și uite așa ajungem la teribilia vârstă de doi ani, de trei sau de patru ani. Lentilele ochelarilor prin care îi priveam până acum, s-au distorsionat iar în locul copiilor acelora dulci, așa cum îi știam,  au apărut acești  manipulatori, neastâmpărați, năzdrăvani.

Dacă ne-am curăța ochelarii de ceața care i-a învăluit și am privi încă o dată la copiii noștri? Dacă am înțelege că tantrumul nu este manipulare ci este doar o copleșire a tuturor frustrărilor și oboselii acumulate? Cum ar fi dacă ne-am gândi că atunci când ne testează autoritatea ei de fapt încearcă să ne ceară ceva prin singurul mod pe care îl cunosc? Că atunci când ne înfruntă, când nu ne ascultă, își caută de fapt autonomia? Cum ar fi dacă ne-am opri din a le atribui intenții negative comportamentelor lor?

Comportamentul de nedorit al copiilor noștri este de fapt încercarea de a reuși să-și îndeplinească o nevoie atunci când nimic nu a funcționat. Copiii își iubesc părinții indiferent de ce le-ar face. Cu ocazia orelor de practică pe care le-am făcut în cadrul Facultății de Psihologie, am cunoscut numeroase cazuri de copii abuzați în multiple feluri de părinții lor, și aceiași copii își iubeau părinții ca pe Dumnezeu. Nimeni nu este ca mama și ca tata, oricât de răi ar părea în ochii societății.

Nu există copii care să nu-și dorească să-și vadă părinții fericiți.  Pentru ei sunt buni și vor să îi vadă fericiți.

Reîndrăgostiți-vă de copiii voștri. Indiferent că au doi ani, trei ani, sau paisprezece ani. Priviți in ochii lor, ochii aceia luminoși pe care i-ați iubit dinainte de a-i vedea. Lăsați deoparte ochelarii aceștia aburiți. Căutați bucuria lor, bunătatea, inocența, zâmbetul. Amintiți-le cât sunt de iubiți, câtă bucurie vă oferă prezența lor.

Copiii sunt un ghem mare și pufos de bucurie. Ce bine ar fi dacă nu am uita asta. Recunosc, și mie mi se mai întâmplă uneori…

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.