Mic și ușor, cam cât un bob de mazăre, plutea în valuri în locul acela necunoscut. Nuanțe de roșu aprins, roz pal și galben, asemenea unui apus de soare, pluteau și ele împrejur. Clipea greoi, nu avea nici mâini și nici picioare, deci încă nu cunoscuse pipăitul.
-„Cine-s eu?” se întrebase într-o zi în gând.
-„Ești un început de viață, desigur.” i-a răspuns blând îngerul. Îngerul îi era singurul însoțitor, dar pe care nu îl vedea, doar îl auzea, în gând.
-„Și ce este acel bubuit sacadat, care nu se oprește niciodată?„, vru micul bob de mazăre să știe. -„Este inima mamei tale„, răspunse îngerul. -„Mama? Dar ce este o mamă? Este locul în care eu mă aflu? „. Îngerul i-a explicat cu răbdare:
-” Mama este viața de dinainte de nimic, de aici și de dincolo. Mama ta este ceea ce va fi atunci când eu nu voi mai fi. Ea te va ghida prin viață, la fel cum eu ți-am oferit răspunsuri aici.”
Discuțiile erau lungi și timpul trecea peste tot și peste toate. Mâini lungi și picioare cu care uneori își mai făcea loc în acel loc numit mama, completau acum ființa aceasta care aducea tot mai mult cu un pui de om. Îngerul nu pleca niciodată și răspundea tuturor curiozităților pe care acest aproape om le cerceta neobosit.
-„Dar cum am ajuns eu aici? Și ce am fost înainte să vin aici”?
-„Nu ai fost nimic, dar din nimic, și mai ales, din iubire, Dumnezeu te-a creat„.
-„Nu prea înțeleg… Dumnezeu este mama”? întrebă aproape omul…
-„Este greu să le pricepi acum pe toate. Gândirea și înțelegerea nu ți-au ajuns încă la acel nivel. Și oricum, momentul este tot mai aproape, iar atunci când vei întâlni lumea și vei ajunge printre ai tăi, din momentul în care vei vedea lumina, vei uita tot ce ai învățat aici.”
Un cutremur le-a întrerupt discuția.
-„Ce s-a întâmplat? A venit vremea? Nu mă simt încă pregătit” a întrebat aproape bebelușul speriat.
-„Liniștește-te. E doar mama ta care a strănutat.” îi răspunse îngerul amuzat.
Zilele treceau,iar el afla tot mai multe despre lumea de afară ce-l așteaptă cu bucurie. Despre soarele rotund și strălucitor ( probabil că ați observat deja cum toți copiii mici știu să deseneze soarele rotund, deși nu le-a arătat nimeni înainte), despre mare, despre nisip, despre munți și văi, despre lume, despre tata…
-„Tata? Ce e tata?”
-„Tu ești făurit din mamă și din tată. Așa a lăsat Dumnezeu. Este nevoie de doi oameni pentru a crea oameni noi. Este nevoie de mamă și de tată. Ei se completează unul pe celălat.”
Bubuitul care la începutul vremurilor i se părea sâcâitor și necunoscut, acum îi devenise cântec de alinare. Zâmbea și adormea pe bătăile line ale inimii mamei sale, care era asemenea unui cântec de leagăn. Și ceea ce încă nu știa era că sunetul inimii mamei sale urma să îl vindece și să îl aline, mult timp după ziua luminii, în care va respira aerul lumii celei noi.
Pereții moi îl strângeau tot mai tare, zgometele din jur se insețeau. Un soi de agitație îl cuprinse. O forță nevăzută, îl legăna ușor.
„-Ce se întâmplă?” , întrebă neliniștit copilul.
-„Nu ai de ce să te temi. A venit ziua cea așteptată.” îi răspunse îngerul calm, ca de fiecare dată.
-„Eu nu am așteptat-o, zău. Nu vreau să plec de aici.” a răspuns repede și precipitat omulețul.
-„Dar mama ta, tatăl tău, te așteptă, ca pe o minune. Nu îți face griji, și Dumnezeu va fi acolo„, îl liniști ingerul.
-„Dumnezeu? „, rosti micuțul aproape șoptit.
A închis ochii, și nu s-a mai opus forței nemaipomenite care îi împingea picioarele și tot corpul spre lumină. Simțea cum tot ceea ce îl înconjurase și care îi fusese căsuță atâta vreme, se destramă, și este împinsă o dată cu el.
„Mă așteaptă Mama. Și Dumnezeu„, rosti în gând ca pe o rugăciune. Văzu lumina, simți aerul rece care la inceput îl îneca, dar se obișnui nesperat de repede. I se păru că trecu o eternitate, înainte să îmbrățișeze acel loc cald, și să asculte iarăși cântecul inimii mamei sale. Era acasă. Abia atunci a înțeles vorbele îngerului. Mama este viața de aici, și de dincolo. Dincolo era acum aici. Zâmbind, a adormit liniștit la sânul mamei.