„Sunt decenii în care nu se întâmplă nimic; şi sunt săptămâni în care se întâmplă decenii.“ – Vladimir Ilici Lenin

Aș fi vrut să vă spun că știam despre citatul lui Lenin despre revoluția bolșevică din cultura mea generală. Însă acest citat l-am aflat în timp ce urmăream un episod din The Crown, ultimul sezon. Mi-a plăcut mult serialul, dar nu despre asta este vorba acum.

„Sunt decenii în care nu se întâmplă nimic; şi sunt săptămâni în care se întâmplă decenii.“

Asta simt de vreun an-doi încoace. Mi-a fost greu să mai scriu ceva după tragedia petrecută în Turcia și Siria. Pur și simplu, am amuțit. Parcă mi-au înghețat vorbele. Mi se pare că orice aș avea de zis, nu își are rostul acum.

Poveștile care curg zi de zi de acolo, mă-nfioară până în cel mai mic os din corp. Părinți care și-au pierdut copiii. Copii care au rămas singuri pe lume. Frați, unchi, veri, Doamne, mult prea mult… Și totuși, de data asta, dezastrul a avut cauze naturale. Suntem mici, mici de tot…

Nu mă mai uit la știri. pentru că plâng de fiecare dată. Imaginea tatălui care-și ține de mână fiica moartă, prinsă sub dărămâturi, este o imagine care va rămâne cu mine foarte multă vreme de acum înainte. Este sfârșietor!

Poate că și pe vremea când eram copil se întâmplau multe. Și nu le conștientizam ca acum. Dar în ultimul timp, mi se pare că suntem într-un vârtej continuu, amețitor. Oameni care pier, oameni care fug, oameni care nu știu dacă vor mai vedea lumina zilei următoare. Sau dacă vor mai vedea chipul celor iubiți…

Îmi vine să nu mai spun nimic. Să tac. Să tac într-o rugăciune de recunoștință pentru ceea ce am și o rugăciune pentru cei ce au plecat și pentru cei ce au rămas…

Photo by Marina Shatskih on Unsplash