Acum trei ani, pe vremea asta, am dat o fugă la țară unde ne-a prins o ploaie zdravănă.

O ploaie de zdravănă de vară, care a pornit dintr-o dată, cu picături mari și iuți, ca atunci când dai drumul unui duș.

După ce s-au calmat norii, a ieșit soarele și apoi a mers la culcare liniștit. ”Trebuie să păstrez acest apus” mi-am spus, așa că am scos telefonul să fac o poză.

-Ce filmezi acolo? mă întreabă mamaie.
-Fac o poză soarelui, ai văzut cât de frumos este?
-Aaa, mâine o sa fie frumos afară, nu o să mai plouă.
-De unde știi? O întreb eu curioasă și nedumerită.
-Pentru că soarele s-a întors după ploaie și a privit înapoi către noi, m-a lămurit mamaie de îndată.

Ce bine că am făcut poza asta și am scris cuvintele astea. Astea mi-au mai rămas, căci mamaie n-a mai rămas.

A plecat spre soarele care s-a întors după ploaie.

Poza este chiar din fața casei de la țară. A fost unul dintre momentele din vremurile bune, dar noi nu știam încă…