Singurul loc în care ești de neînlocuit este acasă. Chiar dacă serviciul îți va face statuie, crede-mă, nimeni nu și-ar dori să-și petreacă timpul cu o statuie. Sau să o îmbrățișeze. Sau să se uite la un film cu o statuie. Și în mod clar, nimeni nu și-ar dori să stea în jurul mesei cu o statuie.
Muncesc de la nouăsprezece ani. Și au fost ani în care am lucrat zi-lumină, efectiv. Adică încheiam ziua de muncă la 12, sau 2 dimineața iar la opt o luam de la capăt. Nu vă recomand. Niciodată.
Nu trăim ca să muncim, muncim ca să trăim. Este o frază cu un impact uriaș atunci când îi realizezi sensul. Dacă am învățat ceva din anii lungi de lucru, a fost că întotdeauna va fi (mai) mult de lucru, dar timpul nu va fi niciodată mai mult. Munca va crește întotdeauna în timp ce timpul rămas va scădea întotdeauna.
Timpul nu se măsoară (numai) în bani. Timpul se măsoară și în zâmbete, amintiri, energie bună. Nu măsurați lucrurile în bani, pentru că nu bani vă costă. Ci timp. Iar timpul prieteni, are și chip. Chipul copilului, al soțului, al mamei, al prietenilor.
Nu spune nimeni să nu lucrăm. Opt ore, zece ore. Tot ce am scris până aici vine ca o reamintire. Că serviciul este ceva ce noi facem, și nu este ceva ce noi suntem.
O reamintire că dacă nu sunteți plătiți să faceți un lucru, atunci nu-l faceți. Relația angajat-angajator nu este una de caritate. O reamintire că urgent și important NU sunt sinonime.
O reamintire că dacă la un loc de muncă nu sunt sufcienți oameni care să acopere tot volumul de muncă, nu este responsabilitatea voastră să îl acoperiți. Eu am lucrat vreme de doi ani de zile cât trei. Nu am cunoscut concediu, dar nici remunerație pentru munca prestată în plus. Astăzi mi-am învățat lecția, dar cu un cost mult prea mare.
Sursă foto copertă articol: Surface on Unsplash