Zilele trecute am postat un articol despre cum am putea să ne gestionăm emoțiile noi, părinții, în timpul episoadelor de tantrum ale copiilor noștri. Uneori scriu din experiența mea de mamă, alteori aștern pe foaie și împărtășesc lucrurile noi pe care le învăț la facultatea de psihologie, lceea ce pe mine mă ajută în dezvoltarea mea personală dar și în relațiile cu ceilalți, inclusiv în relația cu copilul meu.

Cineva mi-a scris și mi-a spus că mie îmi este ușor să vorbesc și să scriu despre cum să nu ne pierdem cumpătul atâta vreme cât eu nu mă confrunt cu astfel de provocări. Probabil își închipuie că am acasă cel mai cuminte copil din lume și o viață perfectă. Nu este chiar așa. Mai întâi, termenul de copil cuminte nu este neapărat un lucru bun, dar aceasta este o altă discuție. Apoi, duc și eu luptele mele, cu mine, cu răbdarea, cu autoeducarea mea și cu educarea copilului meu. Cred că toți părinții se confruntă cu asta la un moment dat.

Matei este un copil isteț, energic, curajos, încăpățânat și ambițios. Cheia succesului în viață ar spune unii. Da și nu prea. Temperamentul vulcanic îți aduce câștiguri, dar îți și răpește oportunități sau poate reprezenta chiar o piedică în atingerea idealurilor.

Ce bine ar fi dacă toată lumea ar reuși să înțeleagă că există personalități umane diferite și poate așa nu am mai arunca atât de ușor etichete. Există diferențe evidente între două categorii de copii: cei docili și cei „cu personalitate” sau cu temperament. Nu este greșit să fii într-un anume fel, însă modul în care noi suntem construiți ne influențează întru totul. De la relaționare până la abilități și aptitudini. Însă asta nu înseamnă că unii sunt mai și ceilalți sunt mai puțin buni.

Și eu am trăit momente în care am simțit că situația îmi scapă de sub control și că o palmă la fund poate ar fi fost soluția. Dar prin autoeducare am reușit să nu mă folosesc de bătaie/smucit/îmbrâncit iar acum o resimt ca pe o realizare și sunt mândră că am reușit să mă ridic mai presus de pornirile și de trăirile impulsive, care vin din întunericul naturii umane și pe care toți le avem.

Nu îmi amintesc un episod de tantrum care să se fi întâmplat acasă iar acest fapt mi-l explic prin mediul securizant al căminului dar mai ales prin atitudinea mea relaxată. În public însă… este altă poveste.

De două ori am simțit că intru în pământ de rușine pentru că nu reușeam să îmi stăpânesc copilul. Spre exemplu, o dată a vrut să o ia la fugă pe banda rulantă dintr-un mall. Consecința ar fi fost în cazul acesta să cadă în cap. Logic deci, nu i-am permis. A urmat dezlănțuirea. Ziua mea super-stresantă la serviciu, oboseala mea și a lui, țipetele lui ascuțite și zbuciumul de a se elibera de mine  și privirile celor din jurul nostru. Toate adunate le simțeam în ceafă iar pământul îmi fugea de sub picioare.

Nu a mers nimic. Limitele, condiționările și necondiționările au fost fix zero în comparație cu înverșunarea lui de moment.  Nici faptul că i-am vorbit de la nivelul lui, nici încercările de a-l liniști sau de a-i distrage atenția nu au funcționat. Am simțit că sunt cea rea mamă ever și că am dat greș.

Ce încerc să spun este că ei sunt copii și prin natura lor, ne forțează limitele pentru a vedea cât de departe pot ajunge. Cât de mult le permitem. Contează enorm atitudinea pe care o manifestăm față de ei deoarece ei preiau imediat modelul. Contează și starea și dispoziția emoțională în care ne aflăm. 

Cu presiunea socială din jurul meu, atunci mi-a fost greu să fiu zen.  Acasă în schimb, atunci când se supără, îl las să își plângă nemulțumirea iar după 30 de secunde-un minut îl întreb dacă este pregătit să discutăm, ia el dulce și  încă cu ochii în lacrimi își întinde brațele iar eu îl îmbrățișez și îi explic pe un ton calm, și parcă altfel stăm de vorbă.

Așa că da, este posibil să nu funcționeze de fiecare dată, condițiile nu sunt întotdeauna aceleași, conectarea părinte-copil nu ne iese tot timpul așa cum ne-am dori cu toții, însă toate sunt normale și toate trec, important este cum le percepe fiecare.

Și poate vi se va părea că alții se descurcă mai bine, că la ei toate merg ca pe roate. Nu ceea ce se vede la prima vedere este definitoriu și nici definitiv. Lăsați deoparte părerea lumii sau ce se petrece în casa celorlalți. Lucrurile bune se construiesc în timp și nu dintr-o dată, continuați deci cu limite, răbdare și iubire necondiționată atunci când copiii au nevoie cea mai mare nevoie. Însă nu uitați că și momentele de slăbiciune sunt reale , fac parte din viață și nu trebuie neapărat să le ferim de ochii celor mici.  Nimeni nu este perfect, nici măcar nu poate pretinde că este.

Timp, limite, răbdare, iubire, acceptare.