O să mai știe cum mă trezeam mult mai devreme ca să pregătesc sendvișurile atunci când plecam în excursie sau concediu? 

O să își amintească că îl trezeam în ultimul moment, pentru a-l lăsa să doarmă cât mai mult? 

O să își amintească cum nu mâncam prăjituri atunci când îl durea burtica, ca nu cumva să îi fac poftă? Zilele astea sunt înconjurată de torturi delicioase și prăjituri îmbietoare. Dar nu mănânc nici măcar pe ascuns. Rămân solidară.

O să mai știe cum am fost de partea lui de fiecare dată? Pentru dacă nu mama, atunci cine ar putea să țină cel mai mult cu el?

Probabil că nu își va aminti nimic din toate astea. Și m-aș bucura să fie așa. 

Dar își va aminti senzația de a fi acasă. Senzația de a fi în siguranță.

Își va aminti despre ce copilărie frumoasă a avut. Nu va ști să numească ce a făcut totul atât de magic. Și atunci eu voi fi știut că mi-am făcut bine treaba. 

Pentru că nu mă străduiesc să fac toate astea pentru a-mi asigura un loc bun la azil la bătrânețe. Ci doar ca să îi ofer un start just în viață și un sens în jurul căruia să își construiască viața: Iubirea. Dacă vreodată se va întreba pentru ce? Iubirea să îi fie răspunsul. Iubirea de viață, iubirea de lume, iubirea de oameni, iubirea de frumos.

Atunci când va iubi sau va fi iubit, să găsească familiaritatea în relațiile bune, sănătoase. Și nu în cele toxice, pline de abuz.

Atunci când i se va părea că drumul se închide, să nu își piardă speranța, ci să meargă mai departe, căci sigur se găsește o altă potecă.

Și când își va aminti despre copilărie, să își amintească un singur lucru: Nu doar că mama l-a iubit, ci că mama s-a și bucurat de el.

Sursă foto copertă articol: Jonathan Gallegos on Unsplash