Am scris la un moment dat un articol despre iubirea îndelung răbdătoare a mamei. Și am primit un mesaj. Cu siguranță nu este singura care simte așa, eu însămi simțindu-mă uneori pe dinafară, în meseria de mamă. Prin urmare, cred această mărturisire va fi de folos și altor mame.

Vă invit să citiți mesajul, cu inima deschisă și cu empatie. Lumea asta de iubire are nevoie, ca să se vindece…

V-am citit articolul despre răbdare. E frumos scris. Felicitări!

Dar doare. Pentru ca nu ma regăsesc deloc. Nici ca mama, nici din ipostaza de copil. Ma simt foarte prost.

Uneori imi ies din minti cand nu mai adoarme odata (nici la prânz, nici seara) si ma enervez, mai ales cand sunt obosita, si nu mai am rabdare deloc. Deci s-a dus dragostea mea pentru el atunci, nu?

Mai ales ca ajung sa tip, sa ma rastesc la el sa doarma odata, ba chiar sa-i mai trag si o palma la fund. Da… clar… cand n-ai rabdare, nu esti om. De asta sunt cea mai rea mama. Atat de rea incat ma întreb de ce mi l-a dat Dumnezeu daca nu stiu sa ma port si mai ales ca i-am zis Lui, „Doamne, decat sa ma port ca mama, mai bine nu-mi da copii!”. Si ma intreb daca n-ar fi mai bine sa nu mai fiu, din moment ce ii fac rau. Iar in finalul articolului dvs, nu m am regasit deloc. Pentru ca nu stiu ce inseamna sa te iubeasca mama…

A mea ma batea si imi vorbea urat. Nu-mi amintesc o imbratisare sau un moment frumos din copilarie cu ea…Nu cunosc acest tip de iubire, de mama, din perspectiva copilului…

Dar da, pe al meu copil il iubesc enorm. Si ii cer iertare de fiecare data cand ii gresesc… insa tare as vrea sa nu mai greșesc, sa nu ma mai rastesc la el, sa nu i mai dau palma la fund cand sunt prea obosita si nu mai am rabdare… nu mai sunt mama atunci. Sunt un esec…

Și știți de ce ma tem cel mai mult? Ca am tânjit după iubire. A mamei mai ales. Și am un soț care ma iubește. Dar din neîncredere, uneori ma îndoiesc. Iar acum, din cauza comportamentului pe care îl am uneori, când îmi rănesc băiatul, ma tem sa nu pierd iubirea celui „programat” sa ma iubească.

Eu a cui rămân? Pe mine cine ma iubește? Sunt un eșec…

Mesajul m-a emoționat și m-a atins până la cel mai adânc strat al sufletului…

Un copil care nu a fost sau nu s-a simțit iubit în copilărie își va petrece toată viața căutând iubire, fără să își dea seama ce caută și mai ales, fără să realizeze că salvarea este el însuși. În momentul în care va pricepe ce s-a întâmplat cu el, va putea să se iubească și atunci va accepta și iubirea din exterior, iar căutarea se va opri.

I-am răspuns mamei, i-am povestit despre copilul ei interior care are nevoie de iubire și care apare de fiecare dată când propriul copilul apasă butoanele mamei.

I-am mai arătat și că o mamă care își pune această problemă și care observă aceste dificultăți la ea însăși, este clar o mamă care caută și care se preocupă să își crească copilul frumos, așa cum poate, cu resursele emoționale de care dispune. Asta este o dovadă de mare iubire față de copil.

Iubirea se învață. Dacă nu a avut cine să te învețe iubirea când ai fost mic, ai șansa să înveți adult fiind. Dar procesul este altfel. Cu voință implicată, cu dedicare, cu lucru personal. Dar nu este imposibil. Se învață cu pași mici, cu acceptarea trecutului și a viitorului.

Chiar și iubirea de părinte se învață. Așa că nu este capăt de lume dacă vi s-a întâmplat să simțiți la fel. De fapt, cine nu a simțit asta cel puțin o dată? Cine nu și-a pierdut răbdarea? Măcar în gând, și tot îți vine să îți iei câmpii.

Eu îi sunt recunoscătoare mamei pentru că mi-a scris, pentru că a fost curajoasă și pentru că a ridicat o situație în care ne regăsim multe dintre noi și în care ne este teamă să recunoaștem că ne aflăm.

Căutați ajutor în prieteni, familie, medici, psihologi, duhovnici, orice vi se potrivește. Nu suntem singuri pe lume și sunt foarte puține situațiile fără rezolvare.

Sursă foto copertă articol: Vladimir Kudinov on Unsplash