Să încercăm să ne întâlnim cu copiii noștri acolo unde sunt ei acum, și nu acolo unde ne-am dori noi să se afle.

Iată cel mai ușor exemplu, poate cel mai ușor de înțeles:

Atunci când copiii nu pot ține bine creionul în mână sau stiloul, ajutați-i să-și antreneze și să-și lucreze mușchii degetelor. Oferiți-le plastilină pe care să o modeleze, sau foarfecă cu care să decupeze hârtie. Ori hârtie pe care să o mototolească. Adică exerciții pentru dezvoltarea motricității fine.

Le va fi mult mai util să-i ajutăm să-și dezvolte abilitățile de care au nevoie, decât să ne supărăm pe ei și să-i forțăm să facă lucruri pentru care încă nu sunt pregătiți.

Atunci când copiii nu au răbdare, exersați-le răbdarea prin amânarea împlinirii cerințelor lor. Vor apă, nu le oferiți paharul imediat cum au cerut. Amânați momentul cu un minut, două. Vă solicită prezența? Nu lăsați totul și fugiți către ei. Anunțați-i că veți veni, în două-trei-cinci minute. Astfel creșteți toleranța la frustrare, la răbdare.

Citiți-le, spuneți-le povești, seara la culcare. Sau în drum spre grădiniță ori școală. Pe drumul spre casă, oriunde găsiți loc și spațiu. Toate se exersează, nimeni nu vine învățat pe lume.

Să ne întâlnim cu copiii acolo unde sunt ei acum, și nu unde ne-am dori noi să se afle…

Extrapolați voi și pentru alte exemple, poate chiar pentru voi înșivă. Ideea este să nu forțăm, ci să să clădim, acolo unde este nevoie.

Este o reamintire pentru noi, pentru noi toți. Pentru că se aplică foarte bine copiilor, dar la fel de bine se aplică și adulților.

Photo by Gabriel Baranski on Unsplash