Micul meu mare,
Prima zi din viața ta a fost cea mai frumoasă zi din viața mea. Și încă nu a venit ziua care ar putea să încerce măcar să o egaleze.
Oricâte rânduri aș așterne tot nu aș putea să acopăr în cuvinte dragostea pe care ți-o port. Aș așeza la picioarele tale fericirea pe care o simt dar tot pământul nu ar putea să o cuprindă.
Te iubesc în serile geroase de iarnă în care căldura familiară a casei ne este loc de joacă. Și în diminețile în care crâmpeie aurii de soare ne bat în geam iar noi încă nu ne putem despărți de dulcele somn. Te iubesc în vis, te iubesc în timp ce spăl rufe ori atunci când mănânc înghețată. Termenul de permanență cu siguranță de inima unei mame a fost creat.
Dragul meu copil, cum să nu te iubesc când tu ești tot timpul gata să oferi iubire? E cel mai simplu lucru pe care cineva îl poate obține de la tine. Ești generos, iubitor de oameni și de animale, de jucării de pluș. După ce adormi, mai rămân ceva vreme doar ca să te privesc cum îți afunzi nasul în brațele oiței Bee sau al lui Olaf, omul de zăpadă. Îmi păstrez imaginea în minte pentru zilele în care aceste seri vor fi amintiri.
Este ciudat cum mă aștept cumva să rămâi micul meu mare, să mă bucur de copilăria ta pentru totdeauna. Și în același timp, să aștept bucuroasă și entuziasmată toate lucrurile noi pe care viața ți descoperă și pe care tu le înveți. Mi te închipui peste ani și ani, ani care par atât de departe de noi, și în același timp, sunt tot mai aproape.
Cât de mult mi-aș dori ca acasă să fie locul unde vei fi cu familia ta. Dar în același timp, acasă să simți că este și locul unde suntem noi, părinții tăi. Să mai treci pe la noi pentru că ți-e dor și nu doar pentru că trebuie.
Copilul meu,
Îți scriu ție. Celui care ești sau care vei fi, pentru când eu nu voi mai fi.
Îi scriu adultului ce va deveni, eroului povestirilor mele. Îți scriu în timp ce tu dormi cu piciorușele pierdute sub păturica de care nu te dezlipești niciodată. Să nu ii uiți pe părinții tăi. Să-i mai porți din când în când în gândurile tale.