Părinți, nu mai zdruncinați cuibul copiilor!

23 octombrie 2021
Postat de Mamă de Matei în Familia este cheia către fericire
0
Părinți, nu mai zdruncinați cuibul copiilor!
O altă cititoare dorește să transmită un mesaj, de data aceasta părinților. O să îi spunem B. Nu o să comentez prea multe, doar că i-am citit povestea în lacrimi…

Nu am curaj să îi spun aceste vorbe mamei mele. Și nu pentru că nu aș putea efectiv, dar dacă i-aș spune, nu aș face decât să stârnesc furtuna. Și de furtună sunt sătulă, mai am nevoie și de zile cu soare.

Am crescut la bunici până la șapte ani, când ai mei m-au luat acasă, la oraș, pentru că urma să încep școala. Nu m-am simțit niciodată ca acasă, ca un copil cu părinții lui, în casa lor mă simțeam mai degrabă tolerată.

Nu aveam voie să greșesc vreodată, să iau vreo notă mai mică de zece. întotdeauna se aștepta ca atunci când ajunge acasă, de la serviciu, să fie toată casa lună. Iar eu să am deja și temele făcute.

Atunci când ajungea acasă, verifica praful. Nu întotdeauna era și mulțumită.

De asemenea, îmi cerea să înșir toate caietele pe masă, ca să vadă temele. Mereu mă apuca tremuratul când făceam asta. Nu mă ajuta niciodată la teme, dar mă bătea cu caietele peste față, dacă găsea ștersături sau îngroșeli. Când doar îmi rupea foile, îi mulțumeam lui Dumnezeu în gând, cu cerul și cu pământul.

Până aproape de 9 ani, am făcut pipi în pat. Adult fiind acum, realizez că era din cauza fricii. Mama îmi spunea mereu că fac în pat pentru că mi-e lene să mă trezesc, pentru că sunt o nesimțită și o îngălată. Și că sunt leită tatăl meu.

Părinții mei nu au fost niciodată separați și niciodată nu au avut momente  fericite sau liniștite în familie.

Nu are rost să le povestesc pe toate, nu asta urmăresc, să mă plâng de copilăria mea grea sau îmi zugrăvesc părinții într-un anume fel.

Nu le cer socoteală pentru toate clipele grele, pentru momentele în care am avut nevoie și ei nu a fost, pentru toate chinurile prin care am trecut. Tot ce îmi doresc este să mă lase să trăiesc…

Am rezistat doar cu gândul că într-o zi voi pleca din casa lor. Că voi putea să îmi construiesc o viață a mea, departe de bătăi, de frică, de durere. Am muncit încă din timpul liceului, ca să îmi pot plăti meditațiile la matematică, singura materie de bac la care îmi era teamă că nu am să iau notă de trecere. Am luat bacul cu 9,60, a zecea pe listă. Deși ai mei erau siguri că nu voi reuși vreodată să termin liceul.

Am plecat de acasă imediat după bac, cu o sacoșă de haine. Am reușit să mă cazez la diverse cunoștințe, câteva zile la fiecare, până am reușit să găsesc o gazdă.

În prima lună am mâncat doar pufuleți și banane, în fiecare seară. Ca să rezist până la primul salariu. Mergeam pe jos la serviciu în fiecare dimineață, ca să economisesc banii de abonament. Făceam cam 45 de minute.

I-am sprijinit pe părinții mei. M-am îngrijit de nevoile lor. Am dormit alături de mama în spital când a avut o intervenție chirurgicală. L-am îngrijit pe tata când a fost nevoie.

Apoi mi-am făcut familia mea, Dumnezeu m-a binecuvântat cu un soț iubitor și cu un fiu minunat. Am adunat crenguță cu crenguță și mi-am făcut cuibul meu. Părinții soțului meu sunt părinții pe care nu i-am simțit niciodată.

Evit să îi sun prea des pe ai mei. Tata mă sună doar când are nevoie de bani, mama îmi reproșează că nu o sun și că nu mă interesează de ei. „Ție nu îți pasă de noi, noi putem să murim și tu să nu știi. „

Fiecare întâlnire cu ei și fiecare telefon, îmi consumă energia, îmi mestecă și îmi scuipă sufletul încă puțin. În opinia lor, ar trebui să răspund oricând apelurilor lor, să aștept deja la ușa lor atunci când mă cheamă. Chiar dacă copilul meu e bolnav, chiar dacă eu nu mă simt bine.

Dacă aș ști că nu aș semăna furtună, dacă aș ști că lor le-ar păsa, poate că le-aș spune. Dar nu am cu cine. De fiecare dată îmi spun același lucru: „Cine vrei să le facă? Suntem părinții tăi, ești datoare cu viața. Noi ți-am dat viață, tu trebuie să ne dai tot viață înapoi. Tot ce ai astăzi este datorită nouă! „

Așa că plâng aici și îi rog pe toți părinții care au urechi să audă: Nu mai zdruncinați cuibul copiilor voștri! Viața este oricum grea, nu dărâmați ceea ce au clădit cu atâta greutate!

Lăsați copiii să trăiască, măcar în al doisprezecelea ceas… 

Nu le mai refuzați șansa la o viață liniștită, împlinită, tocmai pentru că le sunteți părinți.

Nu le mai cereți să lase casă, să lase soț și copil, doar pentru a vă servi pe voi.

Ultima ceartă cu mama a fost chiar în ziua în care copilul meu împlinea șapte ani. Fix în ziua aia, mă chema să îi spăl covorul. Am negociat, uite că vin mâine sau săptămâna viitoare. Nu a acceptat o altă zi sub nici o formă. S-a supărat foarte tare, mi-a reproșat că nu îmi pasă de ea, că sunt singurul ei copil, cine ar trebui să îi facă treburile astea, dacă nu eu? Mama are 47 de ani…

Dragi părinți, aveți milă de copiii voștri. Nu mai zdruncinați cuibul…

Sursă foto copertă articol: Hersh Chauhan on Unsplash

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.