Înainte de orice, haideți să clarificăm niște termeni. Avem rugăminteși reproș.

O rugăminte= Cerere politicoasă (adresată unei persoane) de a face un serviciu sau de a îndeplini o dorință (DEX). Adică un om are o nevoie pe care o exprimă către un alt om, iar abordarea este politicoasă, neagresivă. Ați putea să înaintați un pas, vă rog? Te rog să nu mai țipi la mine. Mă doare.

Un reproș= Dezaprobare verbală adresată cuiva în semn de nemulțumire pentru fapte sau vorbe reprobabile; bănuială; imputare; mustrare; dojană (DEX). Deci un reproș este exprimarea unei nemulțumiri, într-un mod ceva mai direct, mai neîngrijit. Vedeți că îmi respirați în ceafă! Mișcați-vă un pas, măcar! Mereu țipi la mine și nu mă asculți! Nu îți pasă de mine!

Am observat tendința aceasta de a asculta în primul rând. Și apoi tendința de a încurca rugămintea cu reproșul. Rezultatul? Reacționăm la o rugăminte ca la un reproș. Intrăm în defensivă, ne blocăm auzul, ne blocăm cu totul.

Această confuzie se întâlnește foarte des în cupluri, în familie, în relații. Dar și mai des se întâlnește și în societate, în viața de zi cu zi. Iar asta este și mai grav, pentru că zguduie puterea comunității.

O să ofer un exemplu simplu, de ieri dimineață.

După ce am așteptat douăzeci de minute autobuzul să mergem la grădiniță, desigur că autobuzul s-a aglomerat foarte tare. Ne-am îndreptat treptat către ușă. Eu cu geanta mea, ghiozdanul lui Matei, cu el de mână, încercând să îmi găsesc un echilibru ca să ne ținem cu toții în picioare.

În fața lui Matei un domn mai în vârstă. În stânga lui Matei o doamnă cam de aceeași vârstă. Domnul se adresează doamnei: Aveți grijă la geantă dumneavoastră, pentru că această cataramă, îl poate zgâria pe copil pe față.

Într-adevăr, nici eu nu observasem, dar catarama genții era pe mijloc, chiar la nivelul feței copilului meu. Doamna, ca reacție, doar se uită încruntată la noi și nu ia nici o măsură. Domnul revine: Doamnă, dacă șoferul pune o frână bruscă, catarama asta îi intră copilului în ochi sau îl zgârie rău pe față. În tot timpul acesta tonul vocii domnului era domol.

Doamna se încruntă iarăși, și ne răspunde răstit: Și ce vreți să fac eu, domle?!

Atunci domnul, calm, își pune palma între fața copilului meu și geanta doamnei, ca o protecție preventivă. Să îl înțepe pe el în mână, dacă o fi. Într-un final, doamna acoperă catarama, practic geanta, cu mâna, ca atunci când îți protejezi geanta de hoți, când e agloemerat în autobuz.

Nu m-am supărat pe doamna respectivă și nici despre arătat cu degetul nu este vorba. Dar nu am putut să nu observ că tendința reacției la orice interacțiune umană este să ne aricim, să ne izolăm , să ne protejăm. Chiar dacă nu este nici un pericol pentru noi personal.

Vorbeam aseară despre satul care crește un copil. Care sat? Care comunitate? Ne este teamă unii de ceilalți, ne ferim unii de ceilalți. Tendința este de a ne izola tot mai mult. Dacă ne dăm puțin timp să observăm ce se întâmplă în jurul nostru, oare ce am vedea?

Oamenii ar trebui să învețe să facă diferența dintre o rugăminte și un reproș. Și poate acesta este pasul cel mai mic, dar semnificativ, către o comunitate mai bună. Și către relații mai bune.

Dacă vin spre tine cu o rugăminte, asta nu înseamnă că te atac, că sunt nemuțumită de tine sau că am să-ți fac vreun rău. Ești la fel de valoros și de bun, în continuare.

Sursă foto copertă articol: Rodion Kutsaev on Unsplash