L-am învățat să citească de la patru ani.
Copilul meu nu știe să folosească semnele de mai mare și mai mic. Să mă îngrijorez? Cât are cel mic? Cinci ani, răspunde mama
Nu știu ce să mă mai fac cu el. Încurcă engleza cu româna, nu este deloc atent. Alți copii de 4 ani nu au problema asta.
Știe alfabetul cap coadă. Se mai încurcă uneori, dar hai să zic că ne descurcăm. Pentru 3 ani jumătate e în regulă.
Toate frazele de mai sus sunt cazuri reale, vorbe reale ale mamelor de copii mici.
Nu știu ce anume ne determină goana asta. Nu știu de ce îi fugărim așa pe copii. De ce stăm cu carnețelul după ei și ne îngrijorăm atunci când nu bifăm încă o achiziție care nu e clar la vremea ei.
Ne mirăm și arătăm cu degetul programa școlară, care este prea încărcată pentru copiii de clasa întâi și de clasa a doua. La clasa a treia deja părinții nu mai știu să rezolve probleme, atât de dificil este.
Sigur că pot învăța despre mărimi. Despre mare și mic, despre comparație. Dar asta se face prin pipăit, de exemplu. Sau prin a colora în căsuța unde sunt mai multe obiecte, în nici un caz un copil de 5 ani trebuie să știe care este semnul pentru mare și pentru mic. Cred că eu am învățat asta abia prin clasa a treia.
Știu că generația nouă de copii e sclipitoare. Sunt tot mai curioși, tot mai deschiși, prind mult mai repede decât poate o făceam noi. Însă nu înțeleg de ce ar trebui să le ciuntim copilăria? În loc să îi lăsăm să se joace, noi să facem teme? La 4 ani? La 5 ani? De ce să facem așa ceva?
De școală vor avea vreme. Școală vor face o viață întreagă. Am 32 de ani aproape și încă nu am terminat. Și următorii trei ani cel puțin voi continua la fel de intens.
Știu că sunt copii care pur și simplu învață din mers, din joacă. Asta e altceva. De ce e altceva? Care este diferența? Păi diferența este că în cazul acestor copii nu are nimeni așteptări. Nu le pune nimeni pe umeri povara de a realiza ceva ce în mod natural este peste puterile lor.
Le copleșiți voința, le copleșiți puterea și resursele. Vor merge la școală apoi, unde informația primită nu va fi suficientă pentru captarea atenției. Apoi încep situațiile neplăcute.
Treaba preșcolarilor este să se joace. La 4 ani indiscutabil asta e treaba lor. La fel și la 5 ani. De pe la 6 ani se poate începe cu pași mici.
Nu le mai ciuntiți copilăria. Lăsați copiii să se joace, să bată mingea, să se julească. Lăsați copiii să copilărească. Asta e treaba lor.
Nu le mai ciuntiți copilăria. Copilăria este unul dintre puținele lucruri pe care nu le vor mai putea recupera mai târziu…