Cred că ne-am îmbolnăvit înainte de a apărea pandemia. Ne-am îmbolnăvit atât de tare încât nu mai suntem în stare să avem grijă unii de alți.

Suntem atât de bolnavi, încât nu ne mai pasă ce se întâmplă în jurul nostru. Să pice lumea, nimic nu mai contează.

Dar nu înțeleg de unde și disperarea, răutatea. De ce totuși, când cineva încearcă să schimbe ceva, cât de mic, să aducă un pic de bine, de normal, nu numai că nimeni nu îl va încuraja, ci îi va pune și bețe în roate, deși nu are absolut nimic de câștigat din asta? Preferând să rămână în aceeași mocirlă, plângându-și soarta?

Nu se va schimba oricum nimic. Este cea mai gravă propoziție, cu cea mai mare greutate, care ne-a zdrobit ani de-a rândul.

Nu am mers la vot, pentru că nu se va schimba oricum nimic.

Nu am înfruntat profesorii și sistemul care ne abuzează copiii, zilnic, pentru că nu se va schimba oricum nimic.

Am acceptat tacit ani de-a rândul ca țara să fie despuiată, jupuită, pentru că
nu se va schimba oricum nimic.

Am acceptat proasta creștere, mitocăniile, am închis ochii, pentru că
nu se va schimba oricum nimic.

Acum trei săptămâni, așteptam în rând la ușa unei clinici, după ce completasem un formular, fiind programată la medicina muncii. Și puteam intra doar câte două-trei persoane pe rând, doar atunci când o asistentă ne invita, pentru triaj. Eu eram a treia în rând, când în lipsa asistentei, mai multe persoane au intrat, înaintea noastră. Le-am atras atenția, ( nu că m-ar fi auzit), dar ce m-a indignat a fost atitudinea celor din rând care nu spuseseră nimic și care le găseau scuze celor care săriseră coada. Chiar dacă avea programare, toată lumea trebuia să treacă prin triaj, asta fiind procedura. Nu exista motiv pentru care să poată intra înaintea altor oameni.

Merge și așa, oricum și mai respectă regulile în ziua de azi? Ești și prost dacă faci asta. Ai rămas singurul fraier.

Acum trei ani, când Matei era la o grădiniță ( de stat) unde educatoarele țipau la copii de la prima oră, am cerut ajutorul celorlalți părinți să intervenim, să schimbăm situația. Nici măcar un părinte nu m-a luat în seamă. Ba chiar m-au descurajat, spunându-mi că nu se va schimba oricum nimic. Și că sunt naivă.

Am încercat să aflu ce se întâmplă și am aflat că una dintre educatoare lua pastile de calmare a nervilor( pentru că stătea prost cu nervii), și că EU ar trebui să fiu înțelegătoare cu ea. Chiar dacă ea țipa zilnic la copiii de 2-3 ani, doar pentru că îndrăzneau să pună mâna pe lingură înainte ca ea să le dea permisiunea. Despre copiii care plângeau după părinții lor, nu vă mai povestesc ce cuvinte îmi auzeau urechile.

Am ajuns până la directoare unității iar aceasta mi-a spus că dacă nu îmi convine, pot să nu mai aduc copilul acolo. Că nu se va schimba oricum nimic, la EA în grădiniță. Și în mod evident, nu l-am mai dus.

Ce m-a durut cel mai mult a fost că, din trei clase de copii, câte erau pe etaj, nici măcar un părinte nu m-a susținut. Dar cu toții șușoteau la locul de joacă din incinta grădiniței, despre ce se întâmpla la clase. Chiar educatoarea lui Matei a mustrat o bunică, de față cu ceilalți părinți, pentru că ar fi auzit de la geam plângerile și nemulțumirile bunicii. Educatoarei i se păreau nefondate, și deși cel puțin o parte dintre părinți gândeau la fel ca bunica, nici unul nu a scos vreun cuvânt. Acest lucru s-a petrecut într-o ședință cu părinții, la care au participat și copiii(!). Am plecat de acolo cât de rapid am putut, după ce am punctat neregulile.

Oamenii așteaptă să vină cineva să îi salveze. Dar nu cumva îi pună la treabă, eventual totul să se rezolve cu o baghetă magică.

Am o veste proastă. Nu va veni nimeni să ne salveze, cum altfel se întâmplă în viață, în general. Trebuie să ne luăm apărarea singuri, când este cazul și să muncim, ca să avem. Trebuie să ne preocupăm de casa noastră și nu de ce are vecinul în curte. Trebuie să ne gândim cum ne putem ajuta aproapele, cum putem face țara asta o moștenire bună pentru copiii noștri.

Țara asta poate că nu merge bine, dar nu doar politicienii sunt români, nu doar politicienii fac parte din societate. Societatea suntem noi.

„Merge și așa” și „Nu se va schimba nimic oricum„, sunt cuvintele care au dărâmat o țară. În câțiva ani, vor fi fost cuvintele care au pustiit o țară…

Sursă foto copertă articol: Tara Evans on Unsplash