Acum două săptămâni, un director al unei firme de recrutări, de resurse umane, localizată în California, , care ulterior a devenit virală. Mi-a plăcut tare mult mesajul, mi-ar plăcea și mai mult ca și alți angajatori să aibă mentalitatea lui. Îndrăznesc chiar să spun că modul lui de gândire ar putea schimba lumea. Venind la birou, într-o dimineață, când încă nu era ora 8, a observat că una dintre angajate lui, suspina la birou, aproape în tăcere.

Iată postarea despre care vă povestesc mai sus și care a făcut înconjurul lumii.

„Am întrebat-o dacă totul este în regulă? Mi-a spus că copilul ei este bolnav și că a rămas trează toată noaptea pentru a-l veghea. Cearcăne mari îi înconjurau ochii. Am întrebat-o:„ Ce faci aici la birou? ” Ea a răspuns că nu mai are zile de concediu rămase și că oricum nu-și poate permite să își ia zile de concediu fără plată. Am trimis-o acasă și i-am promis că o îi voi plăti aceste zile. Mai mult, chiar i-am scris pe loc un cec, pentru a-i alunga imediat îngrijorarea financiară. A fost incredibil de recunoscătoare „, a scris Reifkind.

„Până în ziua de azi, ea este cea mai bună angajată a mea nu doar datorită talentului său, ci a loialității sale. Angajatori, vă rugăm să înțelegeți că majoritatea oamenilor poartă greutatea lumii pe umeri. Sunt asemenea unei lumânări care arde la ambele capete. Copii, teme, soți, părinți în vârstă, credite ipotecare, reparații auto, etc. Nu este timp de odihnă în viață. Oamenii își fac griji pentru locurile lor de muncă. Vă rog să vă asigurați angajații care muncesc din greu că locurile lor de muncă sunt sigure, ori de câte ori este posibil. Loialitatea merge în ambele sensuri. „

Mi-a plăcut mesajul. Ar fi ideal dacă am fi și noi înșine conștienți de lucrul acesta și dacă ar exista mai mult sprijin din partea angajatorilor. Această întâmplare îmi amintește de primul interviu de angajare după cei doi ani de concediu erau aproape pe sfârșite. Îmi doream să încerc altceva. Au ridicat o sprânceană auzind că am un copil mic. Au ridicat ambele sprâncene când le-am povestit că sunt și studentă.

„Permite-ne să fim sinceri cu tine. Ai două handicapuri. Un copil și o școală. Nu vei aduce foarte multe companiei noastre, întrucât nu vei putea rămâne peste program, probabil vei avea nevoie de concedii medicale pentru eventualitatea în care copilul s-ar îmbolnăvi. De asemenea, ai veni dimineața obosită la serviciu după o noapte mai agitată a copilului sau după o noapte de studiu. Ne pare rău, dar noi nu avem nevoie de așa ceva.”

Atunci le-am răspuns că nici eu nu am doresc să lucrez cu oameni care au o astfel de gândire, mai ales venind din partea unor femei, una dintre ele fiind chiar mamă. Apoi, i-am mai întrebat, de unde știți că eu nu pot realiza în patru ore ceea ce un altul poate face în șase ore? Cum a reușit să îmi măsoare potențialul ? Doar din priviri?

Am discutat apoi cu mai multe persoane. Am fost foarte revoltată de situație și am vrut realizez demersurile pentru a înființa o lege care să vină în sprijinul părinților și care să le permită un program flexibil, de-adevăratelea. Mai cu seamă, mamelor, cele care își sacrifică de obicei nopțile, cele care aleargă cu copiii la grădiniță dimineața apoi seara spre diferite activități, sau doar spre casă pentru a pregăti masa și ziua de mâine. Părinții poartă lumea de mâine pe umerii lor.

Am abandonat ideea, nu am găsit prea mult sprijin, asta întâmplându-se acum doi ani. Între timp mă gândesc serios să îmi readun forțele și chiar să mai încerc o dată.

Voi ce credeți? Cum ar fi mai eficient? Care sunt experiențele voastre ? V-ar ajuta un program de șase ore? V-ați încadra în acest timp pentru a vă realiza sarcinile?

În același timp, prin muncă și prin ceea ce face, omul găsește împlinire. Adică locul de muncă poate merge foarte bine mână în mână cu statutul de părinte, fără a fi o povară. Nu mă înțelegeți greșit, discutăm acum doar situațiile limită în care părintele ar avea nevoie de o gură de aer ca să poată continua. Pentru că pentru eficiență la locul de muncă este nevoie sau de fapt nu este nevoie, de suprasolicitare. Ceea ce un părinte poate experimenta după o noapte nedormită.

În România, părinții nu își permit luxul de a rămâne acasă pentru a-și îngriji copiii bolnavi. De aceea, vedem dimineața la grădi copiii care își tușesc aproape și plămânii, copii cu muci până la genunchi. Pentru că se tem că și-ar putea pierde locul de muncă. Credeți că părinții nu și-ar dori să-și aline copiii bolnăviori și să-i vadă sănătoși? Este o presiune foarte mare de a răspunde prezent în ambele locuri. Și atunci părintele ce să aleagă? Serviciul care îi pune pâine pe masă și medicamentele copiilor sau să piardă locul de muncă?

Ce s-ar putea face? Ce ar putea funcționa ? Care sunt gândurile voastre în legătură cu acest subiect?