Fără categorie

Locul de joacă sau mini-jungla urbană

Locul de joacă

Ca fiecare părinte, încerc să îmi scot copilul afară cel puțin o dată pe zi. Sunt zile în care pur și simplu ne plimbăm, ținându-ne de mână și privim mașinile care trec pe stradă. Însă mergem destul de des în parcurile din cartier, mai ales pentru că Matei este mare iubitor de copii. Uneori îi place doar să îi privească cum se joacă, mai ales pe cei mai mari.

Însă zău că în locurile de joacă din cartier îmi vine să merg tot mai rar. Am realizat că locurile de joacă sunt de fapt mici jungle urbane. Iată cum.

Trei băieței cam de vârsta lui Matei, se jucau cu mașinuțele. Matei rostogolea mingea, cand i-a văzut  pe băieței jucându-se. Părintele unuia dintre ei, i-a spus copilului să își ia rapid mașinuța de jos.  ” Copilul îl privea nedumerit pe tatăl său, neînțelegând ce se întâmplă. Între timp, Matei a pus mâna pe o masinuta, iar tatăl copilului l-a apostrofat pe imediat Matei” Nu e mașinuța ta! „. Matei s-a pus pe plâns mai degrabă pentru că cineva a țipase la el, decât că îi luase mașinuța. Vă imaginati ce a urmat.

Sa nu ma intelegeti gresit. Nu ma astept la un copil de 12-13 luni sa imparta jucariile, insa am pretentia de la un parinte sa isi lase copilul sa aleaga si sa fie adultul dintre cei trei, și nu un copil mai mare. Se pare ca uitam in permanenta ca suntem exemplul cel mai bun pentru copiii noștri.  În parcurile mari, este cu totul o altă situație, lumea pare mai civilizată. Poate se vrea să se păstreze aparențele, însă eu zic că am putea totuși să păstrăm același comportament și la locurile mai mici de joacă, care sunt aproape a doua casă a copiilor noștri.

Efectiv nu pot să mai văd:         

-părinți neatenți la copilul lor, și care nu intervin atunci când este nevoie. Nu am nimic împotrivă să ajut alți copii. Am legat șireturi, am adus mingea, am dat jos din leagăn, am coborât din căsuțe. Însă m-am trezit și în mijlocul unor situații periculoase când,de exemplu, copiii pe care eu îi pusesem în leagăn, se ridicau în picioare, sau voiau să facă nu știu ce scheme, și să sară din el. Își strigau mama să văd cât de tari sunt ei, însă abia dacă mamele își mutau privirea din telefon spre ei, sau abia se ridicau de pe bancă, bolborosind ceva printre dinți. Copiii sunt ai noștri în primul rând, nu ai statului, și nici ai societății. Noi trebuie să avem grijă de ei.

-din aceeași serie cu părinți care vin în parc doar pentru a mai termina un level la candy crash, sunt cei care își lasă copii liberi să facă ce vor. Dar absolut orice ce vor. Și uite așa alerg după copilul lor să recuperez mingea lui Matei,  sau să îl rog să nu îl mai împingă de pe tobogan, sau efectiv să intervin și să explic că nu este  frumos să lovești alți copii. Educația ar trebui făcută în primul rând de părinte. Ce autoritate și credibilitate să am eu, un străin, în fața copilului?

să nu mai văd părinți cu nuia în mână, sau părinți care își lovesc copii. Pentru că noi adulții suntem cel mai bun exemplu pentru copiii noștri, și atunci să nu ne mai mirăm că  și copiii la rândul lor, sunt violenți.

nu mai găsesc pe jos mucuri de țigară, capace de la sticlele de suc și de bere, gumă de mestecat. Într-o zi l-am surprins pe Matei râcâind o gumă de mestecat pe care voia apoi evident să o mânânce. Voi cum v-ați simți să vă vedeți copilul mâncând resturi din gunoaie? Cred că putem să  mâncăm, și apoi să aruncăm la coșul de gunoi. De vreo săptămână, l-am învățat pe Matei că ce găsim pe jos este gunoi, nu caca. Caca e caca, aruncăm la toaletă, gunoiul e gunoi, îl luăm și îl aruncăm la coșul de gunoi. Deocamdată eu fac treaba asta, el doar mă urmărește. Cred că dacă le-am spune copiilor „E gunoi, locul lui este în coșul de gunoi” în loc de „Lasă-l jos, e caca!”, poate chiar putem schimba ceva, pe termen lung.

mâncarea servită pe topogan. De la pufuleți, fructe în scobitori, mâncărică, etc. Dacă cel mic nu vrea să mânânce, de ce să îl forțăm, eventual ne mai dă și peste mână și împrăștiem mâncarea pe topogan, sau pe covorașul din parc. În parc, am avut întodeauna ca gustare o banană sau un iaurt, de exemplu, pe care de fiecare dată i le-am servit în cărucior, sau pe o bancă. Mănâncă cât vrea, apoi fuge înapoi la joacă. Eu zic că nu este greu deloc. Mi se pare de altfel stresant pentru copil, și mai ales pentr părinte, să alergi cu mâncarea de colo până colo. Nu mai bine își păstrează pofta de mâncare pentru ce îi pregătiți acasă?

părinți care fumează. Sau măcar să își arunce mucurile la coș. De la un timp, Matei a înțeles că mucurile de țigară nu sunt de mâncat și nici bune de jucat cu ele, așa că le sare atunci când culege lucruri de pe jos. Mai cred că fiecare copil are dreptul să nu fie fumător pasiv.

părinți care să își încurajeze copiii să primească și alți copii în grupul lor. Pe scurt, să nu mai întâlnesc bisericuțele care ne exclud din priviri chiar de când am intrat în parc.

Probabil că sunt eu mai sensibilă, poate că și voi v-ați întâlnit cu asemenea situații și ați reușit să le depășiți mai ușor, însă toate acestea pe mine m-au durut, m-au întristat și m-au dezamăgit profund. Locurile de joacă sunt mini-jungle urbane, unde supraviețuiește cel care este mai sălbatic. Și desigur, că aici, mă refer la părinți. Cred că singura soluție care mai există este aceea de a merge în parc cu mămici pe care le cunoaștem deja,  ori să mergem în parcurile mai mari unde există suficient spațiu verde, și astfel să ne jucăm noi cu copiiii, deși doar joaca dintre copii este cu adevărat veritabilă. Sau poate să mai sperăm într-o civilizare sau măcar o autoeducare…

 

Facebook Comments

One Commnet on “Locul de joacă sau mini-jungla urbană

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.