Fără categorie

Locul de joacă este al tuturor copiilor, nu al unuia singur

Locul de joacă este al tuturor copiilor, nu al unuia singur

Locul de joacă este al tuturor copiilor, nu al unuia singur. Căci de aceea este loc de joacă, parc, spațiu public. Nu este proprietate privată, ca un copil să încremenească într-un loc și de acolo să nu se mai mute cel puțin o jumătate de oră.

Nu pe copii sunt supărată. Niciodată nu voi fi. Însă cu părinții acestora, ei bine, acolo am o treabă. Să vă spun ce ni s-a întâmplat în week-end și de unde supărarea.  Duminică am mers în Ikea. Și pentru că era deja ora prânzului, ne-am oprit mai întâi să mâncăm. Cei care merg frecvent, probabil că știu deja spațiul special amenajat pentru copii. Nu este un loc foarte mare, generos, însă până acum nu am trăit situația în care să se nimerească prea mulți copii în același timp, astfel încât să nu aibă loc unii de alții. Sigur că am întâlnit copii de tot felul, însuși copilul meu nu este perfect, părinții au și ei zile proaste, însă până la a fi impasibil este cale lungă.

Eram deja la jumătatea timpului petrecut la masă, când o fetiță s-a alăturat grupului de copii. S-a așezat în fața unui ecran pe care se putea desena cu degetul și nu a fost chip să mai lase vreun copil să se joace. Mai mult, orice încercare a copiilor era tratată cu câte o o palmă pe mână, împins, îmbrâncit. Am încercat să îl conving pe Matei să se joace altfel, să își găsească o altă activitate. Alți copii își căutau părinții din ochi, plângând.

Din partea fetiței, nu a reacționat nimeni. Inițial, m-am gândit că părinții nu sunt la masă, ci pe undeva prin mulțime, comandând prânzul. Într-un final și matei s-a supărat, sătul de îmbrânciturile fetiței. Am luat la rând fiecare părinte din apropriere, care ar fi putut să însoțească fetița. Nimeni nu părea să fie impresionat, în afară de părinții care o rugau pe fetiță să nu le mai lovească copiii. Strângeam tacâmurile de pe masă atunci când fetița cu păr negru s-a rdiciat și s-a îndreptat către mama ei. Tot timpul a fost în raza ei vizuală, chiar vis-a-vis de mine, însă nu a scos măcar o dată un cuvânt. A asistat impasibilă la tot spectacolul, a urmărit prăinții care încercau să-și liniștească copiii, de parcă asta ar fi meritat micuții. Foarte bine le-a făcut!

Și astfel de părinți sunt și în parc, la locurile de joacă, sunt pretutindeni în jurul nostru. Nu știu dacă vreodată rândurile acestea vor ajunge la vreun astfel de părinte, habar nu am. Însă eu le scriu aici, să rămână scrise, într-o zi poate cineva va da de ele.

Dragilor, copiii noștri au nevoie de noi să le impunem limite. Au nevoie să învețe de la noi să ce înseamnă să fii om în societate. Nu vor ști de la început, nu este nevoie de forță sau de violență pentru asta, este nevoie de un părinte care să fie acolo ori de câte ori se întâmplă ceva și să îl ghideze prin ceea ce se numește social. Vor suferi în primul rând ei când vor fi evitați sau alungați de către ceilalți copii. Vor suferi toți. Ieri a suferit al meu. Și ai altora. Data viitoare poate fetița cu părul negru va avea parte de același tratament. Copiii nu împart, mai ales la vârste mici, iar acest fapt este explicat foarte frumos de neuroștiințe.

Am greșit și eu de multe ori, poate uneori fără să realizez, însă nu în chestiuni atât de evidente. Ne dorim o altfel de societate, o țară în care să ne creștem copiii. Cine o construiește, dacă nu noi? Noi construim lumea de mâine. Știu că sunteți scârbiți și sătui, dar de dragul copiilor noștri, să (ne) mai dăm o șansă…

Sursă foto: aici.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.