„Mama să pupe copilul numai când el doarme„. Toți cunoaștem vorba asta veche de când lumea. Cei mai mulți dintre noi, așa am și crescut. Cu mângâieri doar în somn.

Știu că bunicii noștri nici măcar atât nu făceau pentru copiii lor. De părinții lor nu mai vorbim. Întrebați-vă bunicii și veți afla povești despre cum copiii erau trimiși la muncă de foarte mici. Despre cum copii se adresau părinților cu dumneavoastră.

Despre cum copiii erau doar niște extensii ale părinților, părinții fiind oarecum stăpânii copiilor. Copiii erau supuși, iar dovezile de dragoste se ofereau doar pe ascuns. În cele mai multe case erau doar firimituri de iubire.

Sună dur și de neconceput pentru cei mai mulți din generația noastră. Cum să fii atât de rece, ne gândim noi. Nu că le-aș găsi eu scuze, dar…. Dacă veți derula puțin istoria, veți ajunge la străbunicii voștri, dintre care cei mai mulți dintre ei au luptat în război, mamele s-au luptat cu boli și foamete. Tot cu firimituri se hrăneau și ele. Nu toți copiii supraviețuiau condițiilor, îngrijirea medicală era practic inexistentă.

Apoi bunicii noștri, copiii războiului. Supraviețuitorii foametei, supraviețuitorii morții care a bântuit lumea întreagă, supraviețuitorii durerii. Când să mai fie timp de mângâiere, când tot ce era mai important de făcut era să supraviețuiască? Ei și copiii lor? Pentru că poate, dovada supremă de iubire față de copiii lor era să îi țină în viață?

Te trec fiori pe șira spinării numai când încerci să îți imaginezi prin câte au trecut oamenii cărora le dăm sărut mâna atunci când le trecem poarta.

De la o generație la alta, lucrurile se schimbă. Fiecare trece prin iubire cum poate, cu ce are, cu ce a plecat de acasă. Nu poți învăța pe cineva ceva mai mult decât știi tu. Adică bunicii noștri nu au putut să îi învețe pe ai noștri mai mult decât ei au știut ce este iubirea. Însă buna șansă a părinților noștri a fost că au putut să schimbe mediul, să schimbe cuibul. Au plecat în lume și alte lecții au învățat. Iar gheața s-a mai topit puțin.

Știu că este împământenită vorba aceea lasă-l să plângă noaptea sau nu-l mai băga în seamă, lasă-l să plângă, face plămâni. Acum știți și de unde provine. Acum nu mai suntem preocupați exclusiv cu supraviețuirea. Din contră, suntem binecuvântați cu suficient timp pe care să îl petrecem cu familia.

Alinați-vă copiii. Îmbrățișați-vă copiii noaptea, când se sperie, după un vis urât. Lăsați-i să se cuibărească lângă voi. Dacă se lovesc și plâng, nu râdeți de durerea lor. Învățați-i cum să-și trateze rana, vorbiți-le cu blândețe. Mângâiați rana, brațul, fruntea, orice este permis. În copilăria mică contactul fizic cu mama sau cu tata este esențial.

Liniștiți copilul când e mic, ca să știe cum să se liniștească singur atunci când va fi mare.

PS. Știu că sunt generații întregi cu inima petecită și cu traumă de iubire, care au tânjit după un strop de dragoste părintească. Dar sper ca acest articol să aducă mai multă empatie față de bunii și străbunii noștri, care până la urmă, tot de trauma iubirii părintești au suferit și ei. Și poate și de mai mult de atât.