Intru mai devreme într-un magazin de haine. Mă plimb printre cămăși, bluze, pantaloni. Când și când, mai aud glasul unui băiețel de maxim 4-5 anișori. Ajung aproape de cabinele de probă și îl aflu. Zglobiu, dă roată rafturilor, mai strigă la tati când vede câte ceva care îl impresionează. Mama își caută mărimea potrivită a unei rochii care semăna cu cea de pe mâna ei stângă.
Cumpăr și mă îndrept către casa de marcat. Vânzătoarele își ochii peste cap scârbite, până când una dintre ele zice:
-Dar cum să ieși mă, în lume, cu așa ceva?!
Credeam că a trecut pe lângă noi, cineva cu vreo vestimentație mai extravagantă, și care mie mi-a scăpat. Am pierdut spectacolul, nu mai am ce povesti soțului acasă, îmi zic.
Dar mi-am dat seama rapid, că se refereau la părinții copilului, atunci când cea de la casă a adăugat mândră:
-Păi eu îl băteam până ar fi căzut lat. Vai de capul lui! Și de câte ori s-ar fi uitat la mine, și-ar fi adus aminte de bătaia asta. Mi-a și zis soacră-mea „Deja mi-e milă de viitorul meu nepot”. Păi normal, că o să mănânce bătaie dimineața și seara, mai spune ea mândră, de parcă asta ar fi făcut din ea un viitor părinte perfect.

Și mie îmi este milă. De trecut și de viitor.

Nu pot să nu mă gândesc la cum am fost crescuți  astfel încât ca să găsim ca și metoda de educare bătaia, fără ca măcar să avem copii mai întâi. Iar asta se întâmplă pentru că nu știm altceva. Cu asta am crescut, asta avem , asta transmitem mai departe. Și vedem asta și în parc, în jocurile de rol pe care copiii și le atribuie.

Și tot din violența ce ne-a înfășurat pe nesimțite ,judecăm oamenii, pe cei din jurul nostru, fără să fi fost măcar vreo secundă în papucii lor. Ne mândrim că aplicăm violența și să îi arătăm cu degetul pe cei care aleg altă cale, mai umană. Râdem și îi disprețium pe cei care sunt oameni, pe cei care reușesc să-și înfrâneze pornirile primare, animalice.

Ne hrănim cu răutate, cu necazul altora, ne bucură dramele, ne place să vedem paiele din ochii aproapelui, dar gunoaiele din propria curte nu ne deranjează.

Este cumva ironic că sămbătă voi participa o un seminar în care se va dezbate tocmai topicul Educației cu blândețe. ( apropo, se poate urmări și online de acasă, vă puteți înscrie aici). Psihologi specializați în dezvoltarea umană vor aduce ca argumente studii, științele neurologice, dar și experiența acumulată în atâția ani de profesie. Otilia Mantelers-Leader Hand in Hand Parenting in Romania,  Ana Muntean -Prof. univ. dr. in Psihologia Dezvoltarii Umane, Diana Vasile- Conf. univ. dr., psihoterapeut, Bogdan Ion-Psiholog si psihoterapeut sunt invitații de la care abia aștept să aflu tot ce au să ne povestească. Ioana, Prințesa Urbană este moderator și co-organizator. de asemenea, Ioana a strâns o comunitate care împărtășește aceleași idealuri, în grupul de pe Facebook  Educație cu blândețe, unde se dezbat la orice oră subiecte diverse legate de cum gestionăm furia, tantrumurile, despre cum putem aplica cât mai eficient limitele puse cu blândețe.

Nu știu în ce direcție ne îndreptăm, dar știu că voi susține cât voi putea de mult Educația cu blândețe. Violența naște violență. Dai o palmă dar monstrului nu îi este îndeajuns și mai dai una, și încă una, și parcă tot nu te-ai răcorit. Am trecut prin asta, știu despre ce vorbesc. Nu doresc nimănui să încerce acest sentiment. Neputință amestecată cu vinovăție și nu mai poți lua nimic înapoi. Nici furia, nici loviturile, nici spaima din ochii mari ai trupului aceluia mic.

Bătaia este ruptă din Rai pentru că locul ei nu este acolo. Creștem oameni, nu colecționăm bibelouri.