Cerul era înălțat de briza care-l sufla în sus, mai ceva ca un cearceaf mare și alb în ziua de spălat, umflat de aer în sus, tot mai sus.

Vară, în sfârșit. Cât de mult te-am așteptat drag anotimp verde!

Cât am așteptat căldura soarelui tău și suflarea ta peste câmpuri, care le colorează cu maci, lavandă, păpădii. Ce bucurie mare, îți spun!

Uite un copil fericit care aleargă pe lângă lanurile de flori. Care încă ne strigă fericit atunci când mai găsește câte o păpădie, deși e plin de ele.

Uite mama, puuuufff! Puf de păpădie! 

Aleargă pe pajiștea care se întindea în fața noastră. Ține în mână o păpădie și o scutură ca pe artificii. O mică baghetă de foc alb, care umplea aerul de umbreluțe minuscule. Așa arată fericirea unui copil. A lui și a noastră, de dragul lui.

Caută flori pe care să i le ofere cu drag mamei. Iar mama le primește aproape topită. El întinde obrazul mamei așteptând să-și primească sărutul. Puținele dăți în care băiețelul acesta aproape mare mai stă la pupat.

Păsările îl văd din înaltul cerurilor, pe acolo pe unde ele zboară. Ele își desprind o pană din aripi și i-o oferă lui în dar. Altfel cum îți explici că îi apare în cale câte o pană mare și curată, fix acolo unde sunt eu?  Nu are cum să fie doar un lucru întâmplător.     

Nu risipesc misterul, căci până la urmă poate chiar așa și este. Când eram mică, credeam că cerul își adună luminile într-un curcubeu doar pentru că eu îl iubeam atât de tare.

Este copilul păpădiilor. Și al florilor. Și al penelor mari de pasăre. Așa o să îmi amintesc de copilul meu la vârsta de cinci ani. Și dacă Dumnezeu mi-o ajuta, poate am să-i povestesc și lui, la vremea când va fi părintele unui copil de cinci ani.

Sursă foto: Freepik