Tu ești mai mare, trebuie să înțelegi!
Tu ești mai mare, trebuie să împarți!
Copilul mai mare, tot copil este. Uităm prea des. Nu mai spun de acel trebuie, care este în orice propoziție, iar alăturarea lângă tu ești mai mare, este total nefericită.
Să îi spui unui copil să nu reacționeze, să nu mai ceară, să renunțe la el îi ceri de fapt să renunțe la îndeplinirea nevoilor lui. Adică să se facă nevăzut. Să nu mai fie văzut.
Este firesc ca un copil să reacționeze. Copilul mai mare, tot copil este,
Este firesc să nu vrea să își împartă jucăria, pentru că este a lui și ține la ea.
Este firesc să își dorească timp cu mama. Doar pentru că este un pic mai mare, nu înseamnă că el nu mai are nevoie de mama.
Nu îmi doresc să pun presiune pe mame. Nu spun că mamele ar trebui să fie preocupate doar de copiii ei și de altceva să nu mai știe.
[Găsesc acum oportun să fac o scurtă paranteză și o să spun o frază pe care am auzit-o live, de la Larry Cohen: Mama să fie ca un soare peste copii, să își reseverse lumina asupra lor în mod egal. Citiți și apoi cugetați puțin la asta.]
Ce îmi doresc să subliniez este că poate am putea să ne potrivim tonul atunci când avem nevoie de cooperarea copilului mai mare. Sau doar să găsim o altă soluție, noi fiind totuși adulții în relația adult-copil.
Doar dacă un copil este mai mare nu înseamnă că nu își mai dorește nimic. Că nu mai are valoare sau importanță. Tot copil rămâne, cu aceleași nevoi, de a fi văzut, de a fi ascultat.
Doar pentru că este mai mare, un copil nu devine necopil. Doar pentru că un copil devine frate mai mare, nu înseamnă că că el nu mai are nevoie de mama sau de jucăriile lui. Și în nici un caz, frații mai mari nu sunt părinții fraților mai mici.
Sursă foto: Pinterest