Copilăria este uneori pandișpan cu vanilie. Servit cu mama la cofetărie

Atenție. Urmează conținut ce vă poate afecta emoțional. Sigur că exagerez, însă vă mărturisesc că am stat un pic pe gânduri înainte de a împărtăși această întâmplare de vineri. Am avut două motive. Primul a fost din egoism. Pentru că aș fi vrut să păstrez clipa doar pentru mine, bucuria să îmi aparțină cu totul, să nu scap vreo fărâmă din ea. Al doilea motiv care mi-a dat puțin de gândit a fost posibila reacție a cititorilor. Însă m-am liniștit destul de repede pentru că dacă mă citiți de ceva vreme, sigur știți deja cine sunt. Dacă articolul acesta este prima ocazie cu care ajungeți în casa mea, o să vă rog să vă descălțați la intrare și să vă așezați cât mai comod. Altfel nu se poate ?

Așadar, este vineri după-amiază. Întind pasul tocmai pentru că știu că e vineri, iar vinerea părinții își iau copiii mai devreme de la grădi. Știu ce urmează. Mă va striga bucuros “Mamaaaaa!”, de va ști tot etajul că mama lui Matei a ajuns. Și mi se va arunca în brațe. Apoi vom merge la dulap, unde ne așteaptă hainele de stradă și ghiozdănelul. Acolo va scotoci după cele două mașinuțe cu care va merge la joacă în parc.

Urc scările, ajung la ușă, mă vede, se întâmplă întocmai. Mă bucur de îmbrățișarea lui sinceră. Ajungem la partea cu căutarea mașinuțelor, doar că ce să vezi: nu erau mașinuțele potrivite. Una mai exact. Cea verde, prieten cu Fulgerică. Sau parcă era adversar? În fine, aia e, nu îi pot reține pe toți. Și începe supărarea. Și lacrimile de crocodil.

“Păi, uite, putem merge acasă să o luăm și ne întoarcem la copii? Ce zici? „ Îi propun eu, sperând să opresc potopul. „Nu și nu, copiii vor pleca până atunci. Mașinuța, mașinuța.” Nu a existat chip să-l împac. După ce mi-a refuzat mai multe variante propuse, am decis că e momentul să plecăm spre casă. Desigur, supărarea nu s-a lăsat dusă. Mergea suspinând, iar mie sigur că mi-era ciudă că nu-l pot împăca, însă supărarea era a lui, așa că l-am lăsat să o consume.

Este foarte posibil ca supărarea să nu fi fost provocată doar de mașinuța lipsă. Avea nevoie pur și simplu de un motiv ca să plângă, să se descarce. A fost ocazia perfectă cu care să mascheze frustrări adunate toată săptămâna și care nu au fost plânse, dezvelite, aruncate de pe inimă.

Mi-amintesc că într-o seară a plâns pentru că nu mai aveam iaurt. Și nu era vorba de vreun fel anume. Iaurt natural, simplu. Soțul meu se uita uimit la el, neștiind cum să reacționeze la faza asta. I-am spus doar : „Abia aștepta să nu găsească iaurt în frigider.” Iar tatăl lui a înțeles. L-am luat pe Matei în brațe și l-am lăsat  să-și verse amarul cauzat de atâtea neștiute de noi, și de câteva neștiute nici chiar de el însuși.

De multe ori este vorba despre ei ca și oameni mai mici, nicidecum nu este despre noi ca părinți sau ca adulți. Și ar trebui să înțelegem asta mai des, să le dăm voie să-și poarte gândurile și răfuielile proprii și să ne permitem nouă ca părinți, să fim doar suport dar în același timp, locul cel mai sigur din lume.

Mergeam mână în mână. El cu capul în jos, asemenea și eu, privind spre el. Ești bine? Îl mai întrebam când și când. Nu, venea răspunsul lung și miorlăit. Cartierul în care locuim nu este cel mai tare din București. Zona este una de nivel mediu, să zicem. Trecem pe lângă o frizerie, o agenție de pariuri, o librărie până când îmi vine în minte cea mai strălucită idee din ziua aceea. Ce raportări pentru birou, ce calcule de impozite și taxe? Cea mai tare idee din toată săptămâna aceasta a fost să îl duc pe puștiul meu la cofetărie. Prima oară în viața lui!

Mă aplec spre el și îi șoptesc: “Ai vrea să mergi cu mine la o prăjitură?” Fața i se luminează a zâmbet și strigă: „Daaaa! „

Facem cale întoarsă. Intrăm în cofetărie. Analizează atent fiecare prăjitură. „Nu te grăbi pui, avem tot timpul din lume.” Se oprește în final la un pandișpan cu vanilie și frișcă. Cred că faptul că prăjiturica avea o poză cu Fulgerică pe mijloc, a ajutat destul de mult în luarea deciziei. Excelentă alegere! îi spun. Mi-am ales și eu o tartă cu fructe. Cer cele două prăjituri și o informez pe vânzătoare că aș vrea să mâncăm acolo, la o masă. Doamna face ochii mari, clipește de două ori cu capul înclinat și mă întreabă, vrând să se asigure: Adică le serviți aici? Da, îi confirm eu. „Am putea?” „Desigur”, îmi răspunde după ce se dezmeticește din nedumerire.

Cine mai mănâncă azi o prăjitură la cofetărie? De obicei intrăm să luăm pentru acasă sau pentru gazdele pe care le vizităm. Nu mai avem timp să ne așezăm la masă sau poate nu avem curaj, cu un copil mic, care nu știi niciodată cum ar putea reacționa. Cum să pierdem timpul ăsta aici, când acasă e oricum mai comod? Vă mai amintitți de zilele în care ieșeați cu părinții la cofetărie? Sau la profiterol? Ori la o porție de mici cu muștar la mesele acelea înalte din piețe, care nu aveau scaune? Da, mâncam în picioare. Și ce eveniment era! Când ieșeam la cofetărie, toată lumea se pregătea corespunzător. Haine de stradă, nu acelea pe care le purtam în casă sau la joacă în fața blocului. Părinții se parfumau cu spray căci pe atunci era mai dificil cu parfumul. Bărbații la cămașă, femeile în rochii. Copiii cu părul pieptănat, curați.

Am alunecat puțin în timp, dar toate acestea mi-au revenit în minte atunci când m-am așezat la masă cu Matei. Fiecare cu prăjitura lui în față. Bucuria lui nu o pot reda în cuvinte. A șters tot necazul, am fost doar noi doi la masă. Doar noi doi în cofetărie, la masa cu lalele și două prăjituri. Și am râs. Ne-am bucurat. Nu a existat timp pentru noi.

Revenind la prima parte a textului, sper cred că înțelegeți la ce m-am referit. Vineri seară am ieșit cu fiul meu de trei ani și opt luni pentru prima oară la o cofetărie. A avut în față o prăjitură mare, care nu a fost pregătită în casă. Cu zahăr și cu siguranță cu ceva crocobauri extra. Însă a fost unul dintre rarele momente în care ne-am bucurat sincer, de același lucru, în același timp. Sau cum se spune în termeni mai moderni, a existat conectare între noi.

În goana de a face totul perfect, uităm de lucrurile simple pe care le putem face pentru ei, dar și pentru noi. Eu o să îm amintesc după-amiaza asta de vineri atâta timp cât o să mă țină memoria. Și o bănuială că și el își va aminti.

Articolul acesta nu este despre mâncat sănătos, asta e clar. Nu este nici despre reușite extraordinare, nici despre cum să ai cel mai ascultător copil din lume. Este un articol rupt din realitate. Despre momentul nostru de conectare, despre cum el știe despre mine că sunt acolo de câte ori va avea nevoie și oricât de tare s-ar zdruncina lumea lui, cofetăria este deschisă pentru el, iar mama are un loc liber la masa ei.