Mă uit la M. uneori cum îl imită pe taică-su. Până și felul mersului l-a împrumutat. Într-o zi, fiind nevoie să își aleagă un tricou din dulap, a ales unul anume tocmai pentru că așa poartă și tati. Se joacă diferit cu fiecare dintre noi, pentru că iarăși el ne imită stilul de joacă. Cu mine face activitățile didactice, cu mine se alintă mai mult, se cuibărește. Cu taică-su este un spartan, se cațără pe el, se aleargă, se întrec.

În primii ani de viață, copiii noștri sunt bureței. Nu degeaba se vorbește atât de des de importanța celor șapte ani de acasă. Ei văd lumea exact așa cum le-o arătăm noi.

Gândiți-vă că noi cumva suntem ochii lor.

Prin noi ei ajung să cunoască tot ceea ce îi înconjoară, de la noi învăță despre relații și despre oameni. Până la șase ani cel puțin, nu au filtre, suntem ochii și urechile lor. Suntem datori să fim atenți despre cum le prezentăm lumea și la ce le spunem despre noi, despre oameni dar mai ales, despre ei.

Adulții de mâine vor fi și vor deveni fix ceea azi ce le spunem despre ei că sunt, zi de zi, în fiecare zi.

Dacă le spunem că sunt răi și sunt nedemni de iubirea noastră, vor face tot posibilul să îndeplinească “profețiile” noastre. Și cel mai rău este că ei nu vor ști acest lucru, vor acționa inconștient, fără ca măcar să își dea seama ce îi mână într-acolo. De aceea sunt fete care au relații cu bătăuși sau cu bărbați alcoolici.

Fetițele care trăiesc în asemenea familii își spun atunci când sunt mici: Eu niciodată nu voi ajunge așa și nu voi permite nici unui bărbat să îmi facă vreodată rău, nu voi îndura câte a îndurat mama mea. Deși ele în mod inconștient, caută să repete același tipar. Și astfel cercul vicios se rupe extrem de greu, doar cu terapie și conștientizare.

Așa cum și băieții cărora li se impune atunci când sunt mici să nu plângă, că e rușine și să nu-și accepte emoțiile. Iar generațiile care vin, vor perpetua acest comportament în relația cu copiii lor, căci ei înșiși în relațiile lor, vor repetă aceleași greșeli, vor trăi aceleași drame și nefericiri.

Există oameni care nu știu să se bucure de bine și de relații securizante pentru că nu sunt obișnuiți cu ele. Și caută dinadins, la nivel inconștient, să strice starea de bine. De aceea, vor căuta fără să vrea, subiect de dispute pe orice. Că e prea multă sare în mâncare, ( deși poate nu e așa), că preșul ală e strâmb, că iar nu și-a așezat pantofii în pantofar sau pentru că respiră.

Oamenii asta știu despre ei înșiși, că atât pot. Sunt nedemni de iubit. Pentru că asta au fost învățați să creadă. Dacă au luat 9 nu era suficient iar dacă luau 10, era pentru ei înșiși. Niciodată părinții nu erau mulțumiți.

Nu le cereți să fie perfecți, nici nu le încărcați umerii cu nerealizările voastre sau cu visurile pe care nu le-ați atins niciodată. Din start va pleca la drum cu un bagaj mult prea încărcat. Nu le tăiați aripile, încurajați-i să-și urmeze scopurile, însă nu uitați să rămâneți realiști.

Învățați-i să traseze limite în relația cu ei și în relația cu ceilalți. Să știe să accepte un refuz dar să știe și să poată să refuze atunci când simte asta. Să ridice mâna sus cui îi este greu să spună NU cuiva… Eu multă vreme am ținut mâna sus…

Să le spuneți că sunt buni, sunt frumoși, calzi și iubitori, dar că mai ales, sunt iubibili, sunt de iubit. Să le incurajați creativitatea, să le vorbiți despre iertare, despre răbdare, curaj, empatie și disciplină. Fiecare om în parte are în el ceva bun de oferit, un lucru la care se pricepe foarte bine, susțineți-l ca să afle care este acel lucru. Unii pictează, alții sunt buni vorbitori, unii se pricep la calcule, alții la scris. Unii cresc ogoare sau animale, fiecare are locul lui în lumea asta.

Ce le spunem despre ei, asta vor deveni mâine.  Ce ne costă să folosim cuvinte precum bun și curajos? 🙂