Când suntem copii, părinții sunt tot ceea ce avem. Și deși pare un gând înfricoșător, pentru că vine cu multă responsabilitate și asumare, este totuși un adevăr. 

Pentru că cine ar putea să apere interesele copiilor mai bine, dacă nu proprii părinți? 

Cine ar putea să-i protejeze cu toată bună-voința, pe copii, dacă nu proprii părinți?

Atâta vreme cât părinții sunt în viață, niciun copil de pe lumea asta, nu ar trebui să se simtă singur, neiubit, ori să simtă că viața sa valorează puțin, spre deloc.

Toți părinții își iubesc copiii, dar nu toți copiii se simt iubiți. Pentru că iubirea părintelui este ceea ce simte părintele față de copil, nu ceea ce părintele reușește să exprime. Sună complicat, dar nu este.

Pentru că știm că ne-am da viața pentru copiii noștri și acesta ar fi un gest de iubire suprem. Dar Slavă Domnului, nu este cazul să arătam iubirea astfel. 

Gesturi de iubire sunt acelea în care ne luptăm cu demonii din noi, ca să nu urlăm (imediat) la copii.

Gesturi de iubire sunt acelea în care le vorbim blând, în care le ascultăm suspinele a o suta oară, și în care doar stăm alături de ei, cu durerea lor, pentru că asta este tot ce putem face. 

Gesturi de iubire sunt acelea în care noi, adulții, ne folosim creierul nostru dezvoltat, de adult, și gestionăm cu calm situațiile dificile. Tantrumuri, plânsete, supărări, dezamăgiri. 

Vă zic acum dintr-o suflare. De dimineață am ridicat tonul la copilul meu. A tras de timp, s-a tot învârtit, încă puțin și ar fi întârziat la școală. Mi-am păstrat cumpătul în tot timpul acesta. Apoi, în timp ce se încălța, a spus:

Trebuie să mergem ca pinguinii, pentru că mă doare piciorul. 

Taică-su l-a anunțat:

Ba trebuie să mergem cu pași de uriaș, pentru că este deja târziu, vom întârzia la școală. 

M. a răspuns cu o voce plângăcioasă: Dar mă doare piciorul! Ceea ce nu era adevărat. Sau în cel mai rău caz, doar îl jena puțin, poate se lovise de pat de dimineață, sau de ceva din casă.

Și ăla a fost momentul în care coarda (nervilor mei) s-a rupt, am răbufnit, și atât i-am spus, pe un ton răstit: 

Haide să nu ne certăm înainte de școală, bine?

Vă dați seama că asta îmi doream, cu adevărat. Să nu ne certăm. Doar că am lăsat nervii să o spună, nu eu. Și am obținut contrariul. Pentru că cearta începuse deja, din momentul în care mi-au zburat cuvintele răstite.

Am regretat imediat. L-am văzut cum își coboară privirea în pământ și nu mai spune nimic. L-am simțit cum se înmoaie. Doar câteva secunde dacă mi-aș fi ținut postura calmă, și i-aș fi explicat că nu este frumos ceea ce face, că nu inventăm dureri pentru a ne justifica comportamentele, etc, poate el chiar ar fi învățat ceva și eu nu m-aș mai fi simțit ca naiba. Și nici nu era încă ora opt dimineața. 

De dimineață am ridicat tonul. Și nu am rezolvat nimic. Am făcut mai rău. El nu a înțeles nimic. Eu am rămas cu gust amar.

Când suntem copii, părinții sunt tot ceea ce avem. Singurii care ar trebui să ne ghideze cu blândețe. Care să aibă răbdare cu noi.

Astăzi o persoană s-a comportat foarte urât cu mine. M-am simțit oribil. Încă mai simt gustul dezamăgirii. Și chiar m-am gândit în drum spre școală, cum ar fi să ajung acasă, și soțul și copilul să îmi vorbească răstit? Așa cum am făcut eu cu el, de dimineață.

L-am luat de la școală și am vorbit pe drum. I-am spus că îmi pare rău că am țipat de dimineață, dar în același timp este supărător să îl rog în fiecare minut să-și spele dinții, să-și tragă chiloții, apoi pantalonii și tricoul. Și apoi să mai inventeze și o minciunică pentru a trage în continuare de timp.

Eu doar mă jucam, mi-a spus. Știu, i-am spus și eu, dar dacă vrei să ne jucăm dimineața, va trebui să înghesuim și asta în programul de dimineață. Ne jucăm, doar dacă asta nu ne întârzie acolo unde avem treabă, bine? Bine, a spus și el.

Am făcut pace. Și asta este important. Pentru că de greșit vom mai greși. Pentru că suntem oameni. Și noi, și ei. Important este să regăsim calea unii spre ceilalți, indiferent de probleme.

Când suntem copii, părinții sunt tot ceea ce avem. Asta îmi repet de fiecare dată când îmi pierd controlul. Nu e în datoria nimănui altcuiva, decât a noastră, de a ne mângâia copiii. Nu va sta nimeni să le aline supărările.

Am scris acest articol la cald, sub focul emoțiilor. Să îl public oare? Vor înțelege oamenii ce am vrut să transmit de fapt? Ar putea răni pe cineva? Îmi doresc mult ca acest articol, mesajul meu, să ajungă la voi, sub aceeași formă în care a plecat de la mine.

Când suntem copii, părinții sunt tot ceea ce avem. Este apăsător, știu. Așa se simte de cele mai multe ori greul. Prin asumare și responsabilizare.

Cum m-aș simți oare dacă învățătoarea sau altcineva ar vorbi cu copilul meu cum i-am vorbit eu de dimineață? M-aș zburli toată! Și atunci, eu de ce i-aș vorbi astfel copilului meu?

Photo by Nathan Dumlao on Unsplash