Astăzi am povestit cum mi-am propus ca anul acesta să am mai mult curaj și mai multă încredere în mine. Și nu doar să îmi propun, chiar să o fac.

Așa că iată-mă în acest moment pe care l-am amânat de mult prea multe ori. Acum ori niciodată.

Am amânat pentru că nu am avut încredere în mine. Și curaj, desigur. Dar și pentru că m-am temut că nu voi fi înțeleasă, sau pentru că oamenii vor râde.

Am amânat pentru că mi-a fost teamă că acest moment va fi un eșec. Dar mi-am luat inima în dinți. Fie ce o fi.

Prima povestire scurtă pe care o public, care poate fi descărcată.

O povestire scurtă care se adresează părinților, prin sensurile construite. Știu durerea și apăsarea, o văd și o înțeleg. Să fii părinte nu este ușor.

Și îndrăznesc să cred că această poveste nu se adresează doar părinților, ci oricui poate extrage ceva folositor din esența ei.

Nu a fost citită de nimeni, nu am nici un fel de feedback. Vă imaginați emoțiile mele, de acum. De aceea, aștept impresiile voastre, cu inima cât un purice.

Vă las să o descărcați de pe butonul de mai jos, și să o citiți. Pe mine între timp, o să vă rog să mă scuzați. O să merg să îmi țin respirația până când veți citi povestea.