Uneori uit că sunt doar un om și că timpul trece peste mine. Timpul este imparțial, nu dă nimănui în plus.
Uneori uit că sunt doar un om și că ziua are doar 24 de ore. Și îmi înghesui în timpul ăsta mai mult decât pot face.
Uneori uit că sunt doar un om și că am și propriile mele nevoi. Nevoile celorlați sunt deasupra mea: serviciul meu, cina, curățenia, școala, rapoartele, temele…
Uneori uit că într-o zi copilul îmi va crește mare și că așa cum suntem noi acum, nu vom fi la nesfârșit. Și cât voi tânji după aceste vremuri…
Uit că va veni ziua în care nu îl voi mai îmbrățișa înainte să plec la serviciu. Și că nu va veni spre mine alergând în poarta grădiniței, cu zâmbetul până la urechi.
Uneori uit că nu îi voi mai ține mâna lui micuță într-a mea în locurile aglomerate. Că nu îl voi mai înveli la somn, și nici povești nu îi voi mai spune. Nu voi fi acolo când îi va fi frică.
Uneori uit că sunt doar un om și că timpul trece peste mine. Timpul este imparțial, nu dă nimănui în plus.
Copilul meu va crește. Un adolescent. Și voi schimba grijile despre cum și cât mănâncă cu cele de orele la care va ajunge acasă.
Uneori uit că sunt doar un om, dar îmi amintesc imediat cum pic epuizată. Și îmi promit imediat că voi avea mai multă grijă de mine data viitoare. Și de timpul meu.
Iar data viitoare începe acum.
Nu sunt Dumnezeu și nici nu am super puteri.
Sunt doar un om și cât de ușurată mă simt în momentul în care spun asta cu voce tare. Adică acum.
Sunt doar un om…
Sursă foto: Unsplash