Astăzi am văzut un copil plângând pe stradă. Eu așteptam în stație autobuzul, când bunica lui a trecut pe lângă mine, ținându-l de mână.
-Buniii, vreau și eu…. (cuvinte de neînțeles, sunete amestecate).
-Ce vrei buni, că nu înțeleg?
-Vreau la trambulinăăăăăăăă, reușește în cele din urmă băiețelul să transmită.
-Mergem buni, dar mergem mâine. Îi confirmă bunica.
-Dar eu vreau azi… Vreau acuma…Apoi lacrimile de crocodil i se rostogolesc peste obrăjori, în timp ce vociferează necăjit.
Bunica l-a ținut de mână, mergând mai departe în liniște, în timp ce copilul își plângea supărarea. Două doamne, de aceeași vârstă cu bunica, comentează lângă: Ce ți-e cu copiii ăștia din ziua de azi! Doar telefoane știu, stau cu ochii în ecrane toată ziua…
Nu am ascultat mai departe, dar am înțeles ideea, le-am văzut privirile care arătau judecata. Judecata copilului. Ce legătura aveau ecranele în această situație? Oare copiii altor timpuri nu se necăjeau? Nu plângeau? Dacă înainte copiii plângeau în pumni, pe ascuns, nu înseamnă că nu plângeau…
În primul rând, atunci când reușești să privești obiectiv, din afară lucrurile, arată total diferit în comparație cu momentul în care suntem direct implicați. Parcă situația nu este la fel de prăpăstioasă.
Și ce am învățat eu din asta:
Astăzi am văzut un copil plângând pe stradă. Și nu m-am simțit în nici un fel lezată sau deranjată. Am simțit empatie pentru copilul necăjit și admirație și respect pentru bunică.
Copiii au nevoie să învețe toleranța la frustrare. Iar asta înseamnă uneori să le spunem nu sau să amânăm. Și să nu simțim că este sfârșitul lumii, nici noi și nici copiii.
Sursă foto copertă articol: Depositphothos.com via Pinterest