Un copil plângând pe stradă

30 martie 2021
Postat de Mamă de Matei în Parenting
0
Un copil plângând pe stradă

Astăzi am văzut un copil plângând pe stradă. Eu așteptam în stație autobuzul, când bunica lui a trecut pe lângă mine, ținându-l de mână.

-Buniii, vreau și eu…. (cuvinte de neînțeles, sunete amestecate).

-Ce vrei buni, că nu înțeleg?

-Vreau la trambulinăăăăăăăă, reușește în cele din urmă băiețelul să transmită.

-Mergem buni, dar mergem mâine. Îi confirmă bunica.

-Dar eu vreau azi… Vreau acuma…Apoi lacrimile de crocodil i se rostogolesc peste obrăjori, în timp ce vociferează necăjit.

Bunica l-a ținut de mână, mergând mai departe în liniște, în timp ce copilul își plângea supărarea. Două doamne, de aceeași vârstă cu bunica, comentează lângă: Ce ți-e cu copiii ăștia din ziua de azi! Doar telefoane știu, stau cu ochii în ecrane toată ziua…

Nu am ascultat mai departe, dar am înțeles ideea, le-am văzut privirile care arătau judecata. Judecata copilului. Ce legătura aveau ecranele în această situație? Oare copiii altor timpuri nu se necăjeau? Nu plângeau? Dacă înainte copiii plângeau în pumni, pe ascuns, nu înseamnă că nu plângeau…

Eu am învățat mult astăzi din această scenă. Nu sunt aici să judec pe cineva, lecția pe care mi-am luat-o astăzi este mult prea valoroasă.

În primul rând, atunci când reușești să privești obiectiv, din afară lucrurile, arată total diferit în comparație cu momentul în care suntem direct implicați. Parcă situația nu este la fel de prăpăstioasă.

Ce am văzut eu:
  • Un copil de patru, cinci ani maxim care își dorea ceva anume. Iar copiii au excepționala aptitudine de a cere ce își doresc și a se lupta pentru asta
  • O bunică ce a înțeles dorința nepotului său, și care i-a explicat că îi va îndeplini dorința însă nu chiar acum.
  • Un copil de patru ani care s-a supărat că nu a obținut imediat ce și-a dorit, ceea ce este absolut normal. Cine nu se supără atunci când lucrurile nu ies așa cum și-au dorit?
  • O bunică ce a înțeles că nepotul este necăjit și pe care l-a lăsat să fie necăjit, dar care a rămas în control alături de el, fermă și apoi și-a văzut mai departe de treabă.

Și ce am învățat eu din asta:

  • Să nu mă mai necăjesc și eu atunci când copilul meu se supără sau atunci când nu acceptă propunerea mea. Că pot să rămân lângă el atunci când e supărat și să îi primesc supărarea, fără să simt că sunt un părinte rău pentru că nu îi preiau starea
  • Să nu mai simt că este sfârșitul lumii atunci când copilul meu se supără și reacționează atunci când suntem pe stradă sau în public
  • Să înțeleg că modul în care eu reacționez la supărarea lui este exemplu pentru modul în care el va reacționa în viitor la astfel de situații. Că mai bine rămân calmă și înțelegătoare, dar în același timp să rămân fermă.

Astăzi am văzut un copil plângând pe stradă. Și nu m-am simțit în nici un fel lezată sau deranjată. Am simțit empatie pentru copilul necăjit și admirație și respect pentru bunică.

Copiii au nevoie să învețe toleranța la frustrare. Iar asta înseamnă uneori să le spunem nu sau să amânăm. Și să nu simțim că este sfârșitul lumii, nici noi și nici copiii.

Sursă foto copertă articol: Depositphothos.com via Pinterest

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.