Cred că eram în primul an la facultatea de psihologie ( în 2016) cînd pe net circula un articol, destul de apreciat, de genul ia mai lăsați-ne cu trauma, domle!

Pe atunci nu știam că fix specializarea de psihotraumatologie voi alege după terminarea facultății, dar probabil că în subconștientul meu alegerea era deja făcută, întrucât articolul respectiv mă înfuriase destul de tare.

Lumea nu știe prea multe despre trauma psihologică. Și asta este firesc pentru că este un domeniu relativ nou al psihologiei, dar care ia un avânt tot mai puternic și care este tot mai studiat.

Încă normalizăm trauma.

Încă vedem trauma ca pe un firesc. Doar așa se cresc copiii mari, cu palma la fund. Doar așa o soție învață unde este locul ei, prin bătăi sau bătaie de joc. Doar așa își fac bebeluși plămâni, plângând singuri, nopți de-a rândul, fără alinare.

Trauma apare în urma unui eveniment care ne-a depășit resursele de a face față acelui eveniment. Trauma apare atunci când nu ne putem apăra în fața unei situații care ne face rău. O să iau un exemplu foarte clar, să fie mai ușor de înțeles. Să zicem că o persoană este atacată pe stradă, de zece indivizi. Persoana în cauza este în imposibilitatea de a riposta și nu are de ales, decât să spere că va scăpa cu viață. Nu se se poate apăra, nu poate fugi, nu poate face nimic. Asta este trauma: o vulnerabilitate fără scăpare.

Trauma împarte apoi mintea în trei părți: partea traumatizată, întunecată, dureroasă. Partea supraviețuitoare, cea care te-a ajutat să reziști în timpul și după evenimentul traumatic, și partea sănătoasă, bucățica ce a mai rămas.

Partea sănătoasă este cea care ne păstrează funcționalitatea, mai bună sau mai puțin bună. Partea supraviețuitoare este cea care menține mecanismele de apărare, pentru ca psihicul nostru să poată merge mai departe.

Atunci când psihicul întâlnește trauma, în funcție de complexitatea ei, psihicul nu se mai dezvoltă, nu mai crește. Pentru că psihicul este setat pe supraviețuire, iar atunci nu mai este loc și timp pentru dezvoltat.

Este ca și cum ai locui pe străzi, deci principalul scop este să supraviețuiești, să te hrănești, să găsești un loc de dormit. Nu te preocupă să te dezvolți, să înveți fizică de exemplu, asta e ultima ta grijă, pentru că lași asta pentru momentul în care principalul obiectiv nu va mai fi să cauți mâncare.

Acum imaginați-vă cum este pentru copii. Care nu au resursele necesare să facă față evenimentelor traumatizante. Ei nu pot fugi de părinții abuzivi. Nu au unde să fugă. Așa că da, bătăile repetate sunt o traumă. Neglijarea este traumă. Închisul în cameră este traumă.

Atunci mama sau tata te bat, există doar două variante: ori părintele e rău ( iar asta foarte rar se întâmplă ca un copil să gîndească, pentru că părintele este aproape zeu) ori copilul e rău. Și atunci când ești rău, nu ești demn de iubit. Deci nu contezi. Deci toată viața vei acționa împotriva ta, fără să știi măcar de ce.

Trauma este atunci când este prea dureros să fii tu însuți. Când doare atât de tare încât singura varianta este să te rupi de tine, ca să nu mai simți durerea.

Și uneori tot nu e de ajuns , durerea tot acolo este, așa oamenii recurg la droguri, internet, jocuri, alcool, sex, sport, mâncare/înfometare, cumpărături, ca să să nu mai simtă durerea orginală. Și astfel apar dependențele.

Ca să faci față traumei, trebuie să te deconectezi de tine, ca să nu mai simți durerea.

Ca să faci față traumei, trebuie să te rupi de tine. Iar atunci când esști deconectat de tine, este foarte greu să te poți conecta cu ceilalți.

Părinții care la rândul lor sunt traumatizați nu se pot conecta la maximum cu copiii lor. Pentru că nu au resursele necesare.

Gândiți-vă puțin: cum aș putea să ofer cuiva un măr întreg dacă eu am doar jumătate de măr?

Îmi place mult ramura aceasta a psihologiei, de psihotraumatologie. Pentru că vede dincolo de comportamentului omului, dincolo de adicție, și nu se întreabă de ce adicția asta. Psihoterapeutul se întreabă oare ce suferință astupă această dependență, si apoi se întreabă oare de unde vine suferința asta?

Eu încă mai cred în oameni, dincolo de învelișul pe care fiecare și-l crează. Cu dureri și cu neiubire de sine.

Mai puteți urmări și astăzi documentarul realizat de Gabor Mate. Veți vedea acolo realitatea, că trauma nu ține cont de câți bani ai, nu ține cont de ce naționalitate ai, nu ține cont de gen.

Urmăriți filmul, vă rog. Este terapie. Să înțelegi face parte din vindecare.

Link-ul aici: https://wisdomoftrauma.com/movie/?fbclid=IwAR2VvtEVxpZv79CwwvOH6y_FzH71Aiq8IqAxjNoO6UZ7IZaz1ENhxzfiFN8