Încă un pic și se împlinește o săptămâna de când știm despre Alexandra, de când plângem de durere și de furie în același timp, de neputință și de consternare. Între timp, s-au făcut publice și stenogramele și înregistrările audio a apelurilor la serviciul de urgență 112. Și apropo, operatorii care au preluat apelurile Alexandrei sunt de fapt femei! Femei, poate chiar mame la rândul lor, care în loc să obțină cât mai multe informații despre locația fetei, îi cereau socoteală întrebând-o de mai multe ori Și de unde îl cunoști tu pe domnul acela, ia spune-mi?! Fata le-a rugat să rămână cu ea în telefon până când ajunge un echipaj de poliție, iar ele au motivat sec că nu pot să țină linia ocupată cu ea...

Îmi este foarte greu să scriu articolul acesta. Este printre puținele dăți în care creierul refuză să se mai gândească iar degetele se împotrivesc să mai tasteze. De cinci zile adorm și mă trezesc cu un nod în stomac. Nu vreau și nici nu pot să îmi imaginez ce este în sufletul părinților. Oare au pus vreo secundă geană pe geană, oare le-au secat lacrimile ori își pot lua gândul măcar o secundă de la toate acele gânduri și frământări teribile?

Nu ne mai putem crește copiii ca pe vremuri, asta e clar. Nu ne mai cunoaștem vecinii, nu știm cine locuiește sub noi sau deasupra noastră. Simțul civic nu mai există de mulți ani iar copiii nu se mai strâng ciorchine în fața blocului. Suntem din ce în ce mai singuri, pentru că noi ne-am înstrăinat unii de ceilalți. Am devenit tot mai nepăsători, mai egoiști. Nu e treaba mea, ne-am auzit spunând asta de multe ori, nu-i așa?

Înstrăinarea noastră le-a permis lor, celor care astăzi sunt plătiți să se ocupe de conducerea țării noastre și de siguranța noastră, a tuturor, să se preocupe doar de propriile interese. Dacă mergi la finanțe, ți se vorbește de sus, dacă mergi la poliție te ia în derâdere chiar dacă este vorba despre viața copilului tău sau a familiei tale. Omul de rând nu mai valorează nimic pentru ei. Omul de rând încurcă. Omul de rând trebuie doar să-și plătească taxele pentru ca ei să aibă de unde să-și plătească pensii de 300,000 de lei și să cheme elicoptere atunci când au o simplă durere de stomac. Asta este țara noastră de multă vreme, pe care ne-am încăpățânat să nu o privim.

În țara noastră, prin case reci și curți pline de câini ce urlă a moarte, bestii cu chip de oameni ucid nestingheriți copii nevinovați, în chinuri groaznice, între ora 20 și 6 dimineața, căci este regulamentar și nu îi poate deranja nimeni… Trăim în România, unde un copil este dat cu forța spre adopție în timp ce altul este ucis cu poliția la poartă. Unde orice aplicație pe care o descarci pe telefonul mobil îți cere permisiunea de a te localiza, dar unde serviciile specializate de localizare și plătite de către noi pentru a ne apăra copiii, au nevoie de 19 ore pentru a afla o adresă unde o copilă de 15 ani era torturată și chinuită.

Trăim vremuri în care nu fumatul sau consumul de alcool ne îngrijorează, ci mai degrabă anturajul adolescenților și prafurile din băile cluburilor, prafuri legale care îi fac praf pe copiii noștri. Monștrii nu mai pândesc doar noaptea, ci și ziua în amiaza mare. Și doar dacă nu ești cineva, nimeni nu te caută, nimeni nu te apără, nimeni nu te salvează.

În țara noastră, prin case reci și curți pline de câini ce urlă a moarte, bestii cu chip de oameni ucid nestingheriți copii nevinovați, în chinuri groaznice, între ora 20 și 6 dimineața, căci este regulamentar și nu îi poate deranja nimeni…