Uncategorized

Și uneori se închidea într-o carte

Trecuseră trei ani, dar seara aceea ploioasă din fața blocului, îi tot revenea în minte. Îi era atât de dragă amintirea în care erau atât de însetați și dornici unul de celălalt, încât aducerea-aminte devenise un fel de medicament care îi mai amorțea durerea mută care o dărâma pe dinăuntru.

Îi era dor de prima zi, de dorința de a muta munții din loc pentru celălalt, numai ca să fie fericit.

S-au certat cu o seară în urmă. Iarăși. De fapt, de ceva vreme, casa devenise un teren de luptă. Cearta este asemeni unui concurs.  Câștigă cel care reușește să îl rănească mai tare pe celălalt. Premiul este de altfel generos: singurătate, lacrimi și durere. Cealaltă tabără pierde liniștea, fericirea, stima de sine.

Este aproape ora cinci după-amiază. Irina se pregătește să plece de la birou. Afară ninge. Zăpada albă acoperise deja pământul cu o liniște surdă, de plumb. A îmbrăcat paltonul lung, și-a rotit în jurul gâtului fularul lung împletit și a plecat spre casă. Pasiune, șoapte, semne de întrebare. Toate îi alergau haotic prin minte. Drumul spre casă era mai lung decât de obicei. În stația de autobuz nu era nimeni. Și-a scos telefonul și a început să scrie un mesaj: „Mi-e dor….” S-a răzgândit rapid, a șters mesajul și a aruncat telefonul înapoi în buzunar. Pentru ea, autobuzul nu mai sosea în stație.

S-a decis să plece pe jos. Pas cu pas, zăpada scârțâia sub cizmele ei maronii. Și-ar fi dorit să îl găsească acasă, să o întâmpine și să o îmbrățișeze din ușă, să-i arunce geanta și paltonul și să se piardă amândoi în dormitor. Să adoarmă în brațele lui și totul să fie uitat. Să se topească sub soarele de mâine, o dată cu omătul care îi freamătă sub tălpi.

Se zice că visele nu mor niciodată, însă visul ei de iubire i se prăpădea sub ochii și se simțea lipsită de putere.

Dragostea lui o alimenta. Era combustibilul ei. Se lăsase cu totul în mâinile lui. Să facă cu ea ce și cum vrea, numai să o iubească. Atât își dorea.

Dragostea părintească îi lipsise în copilărie. Părinții ei nu aveau timp de astfel de detalii. Erau mai degrabă preocupați să se rănească unul pe celălalt, psihic și fizic. Așa se hrăneau. Psihologia îi denumește cuplu conflictual.

În lupta lor, ea nu mai conta. Rămânea uneori ca un arbitru când lucrurile se înrăutățeau de-a binelea. În disperarea lor, uitau că era doar un copil.

Când nu era arbitru, își lua o carte și se închidea în ea. Cu prinți și prințese, cu zâne magice care veneau în orice moment în ajutor, acolo era frumos și pace. Și își crease astfel o lume în care se retrăgea ori de câte ori îi era greu să înțeleagă lumea asta reală, brutală și rece.

Apoi, după multă vreme, apăruse el în viața ei. Ca o lumină. Se simțea iubită și acceptată, și nu trecea zi în care să nu îi amintească cât e de frumoasă. Și cum să nu înflorească când tot ce auzise până atunci că este neîndemânatică și  șleampătă, bună de nimic…

 

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *