Familia este cheia către fericire

Şi dintr-o dată, micul meu a crescut mare…

Tocmai ce am terminat de gătit prânzul. Am oprit aragazul şi mă ocup de ultimele farfurii murdare din chiuvetă. Poznaşul aleargă prin sufragerie chiuind, cățelul îl însoțeşte la fel de gălăgios. Televizorul era închis, radio-ul se odihnea şi el. După vreo cinci minute, linişte deplină. Orice mamă ştie că liniştea asta nu-i a bună, aşa bag repede capul în sufragerie să văd ce a dărâmat/pe unde s-a mai cocoțat/ ce pozne mai face năzdrăvanul. Dar domnişorul stătea liniştit pe scaunul mare de la birou, savurând un pahar cu apă, pahar pe care eu îl uitasem pe masa  înaltă, la care eram convinsă că nu ajunge. Şi în acel moment, încremenită, cu prosopul de bucătărie în mână, îl priveam pe micul meu, mare acum, cum punea paharul lângă el, astfel încât să nu îl verse, cu câtă grijă îl ducea la gură ca nu cumva să curgă apă pe lângă în timp ce bea din el. Când a deprins toate acestea?  Tot atunci i-am observat degețelele lungi şi mânuțele ferme care altă dată măsurau cât degetul meu mic, fața de băiețel care până mai ieri desena trăsături pufoase de bebeluş, nasul, umerii , bărbia, toate definite acum.

Micul meu e mare… Dar, Doamne, când s-a întâmplat asta? Atunci când m-am întors cu spatele o fracțiune de secundă? Toate trăsăturile de bebeluş au dispărut. Bebeluşul meu e acum un băiețel în toată regula. Un băiețel isteț, voios, cu chef de joacă, iubitor pe care îl cuprind cu brațele care nu demult l-au legănat duios, care au alinat colici, dureri, supărări.

Au trecut perioadele de nesomn, de plimbat prin casă la două dimineața, emoțiile diversificării, acomodarea la creşă. Toate s-au dus, dar am dat la schimb parfumul lui de bebeluş, pielea pufoasă, figura de iepuraş cu doar doi dințisori, pe el ghemotoc mic la pieptul meu. Acum e un ghemotoc mai mare.

Cu toții ştim că asta se va întâmpla. Copiii cresc, dar nimic nu ne pregăteşte pentru asta. Cresc sub ochii noştri, în fiecare zi, dar parcă tot micuții noştri sunt. Zilele trec, uneori suntem prea stresați că nu mănâncă suficient, că nu ştie toate culorile, că nu ştie poezii, că nu face nu ştiu ce, dar clipele se duc şi nu cu trompete şi trâmbițe, ci pe nesimțite şi pentru totdeauna.

Aşa că bucurați-vă de copiii voştri, de fiecare moment, veți avea şi vor avea timp pentru toate. Îmbrățişați-i ori de câte ori se cufundă în brațele voastre,  pentru că va veni vremea când nu vor mai dori. Dezmierdați-i, jucați-vă în părul lor, arătați-le dragostea pentru ceea ce sunt şi nu pentru a ceea ce v-ați dori să fie. Timpul trece iar micuții vor fi mari. Dintr-o dată.

Micul meu doarme acum. Îl privesc, iar cu picioarele aşa, descoperite de pătură, seamănă cu o stea de mare. Este aproape la fel de lung cât pătuțul. Oare când a fost noaptea în care am dormit atât de adânc, încât să nu observ zâna care l-a fermecat să crească atât de repede?

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *