Fără categorie

„Sfânta palmă „, temelia bunei-creşteri?

Probabil că acum deschid cutia Pandorei însă simt nevoia să vorbesc despre asta, posibil din cauza a ceea ce întâlnesc în mediul online, dar și pe stradă, în vecini, la televizor.  Vreau să aflu ce părere aveți voi despre acest subiect și ce abordare găsiți mai potrivită?

Vorbeam zilele trecute cu niște colege, și le mărturiseam entuziasmată că mi se pare că toată treaba asta cu creșterea dar mai ales cu educația copiilor merge în direcția bună, că tot mai mult se încearcă o conectare părinte-copil și nu înăbușirea părerii sau sentimentelor copiilor. Am primit cumva o palmă peste față, la figurat desigur, dar nu pot spune același lucru și despre miile de copii care o primesc zilnic posibil de câteva ori pe zi, când mi-au spus că visez frumos, că realitatea este alta. Și aveau dreptate. În România 2017 încă se poartă palma la fund sau peste față, căci asta înseamnă educație, iar restul care consideră altfel, reprezintă de fapt o minoritate. Și într-o oarecare măsură, cred că este de înțeles.

Avem o țară majoritar sau poate chiar predominant săracă. Părinți necăjiți, care trăiesc de pe azi pe mâine, care se luptă zi de zi cu rate, pentru care începutul anului școlar înseamnă cheltuirea tuturor economiilor sau poate chiar alt împrumut, deci de concediu nici că se pune problema. Cine să mai aibă răbdare să înțeleagă puiul de om care abia acum cunoaște lumea, care acum testează rând pe rând frustrarea, mulțumirea, dragostea, vinovăția, neputința, șamd? Nevoile lui par insignifiante în comparație cu realitatea dură căreia trebuie să îi supraviețuim. Cine mai are timp sau chef de conectare? În plus, palma “rezolvă” problema rapid, fără prea multe discutții.

Eu nu sunt vreun consultant în parenting, și nici nu intenționez să judec pe cineva. Nu condamn palma la fund, nu sunt eu în măsură, dar pot relata ce am  observat pe parcursul a câtorva ani, dar de curând chiar la mine, și anume, o dată ce ai folosit violența , este greu să te mai oprești sau să te întorci la altceva. Este un monstru care crește pe zi ce trece și care la final te înghite cu totul. Da, așa îmi închipui eu violența. Am să și explic de ce văd lucrurile în acest mod. Cunosc o mulțime de copii care au crescut cu sfânta altoire după fiecare boacănă, după fiecare neascultare , și singurul lucru pe care îl repetau în timp ce încasau palmele sau pumnii era „Cresc mare și plec de acasă!” Asta își doreau iar cei mai mulți asta au și făcut când a venit vremea… In plus, la un moment dat, bătaia nu a mai funcționat, o încasau resemnați și la final nu rămâneau cu nimic, deci care îi era utilitatea?…

Am să vă exemplific acum o întâmplare care s-a petrecut de curând. Matei învață să mânânce cu lingura și furculița, așa că îl las să le mânuiască singur, așa cum poate. Că a mai căzut mâncare pe jos sau că s-a murdărit, nu a fost problemă, însă la un moment dat, a început să se joace cu mâncarea, să o risipească. Dacă este vreun lucru pe care nu îl permit, este acela ca cineva să își bată joc de mâncare. Pur și simplu nu accept. Așa că l-am rugat să  înceteze, i-am explicat de ce nu este în regulă, nu a ascultat, ba chiar mă ignora total. Așa că am ridicat vocea și l-am tras de mână, spunându-i să înceteze. Nu am mai procedat așa până acum, a rămas mut câteva secunde, nu știa efectiv cum să reacționeze, apoi a început să plângă. Groaznic,simțeam că mă sfâșie pe dinăuntru. Atunci m-am uitat în ochii lui, l-am luat de mânuță și i-am spus că nu am vrut să țip la el, dar mă deranjează foarte tare comportamentul lui. L-am lăsat să se descarce ( pentru că și el are dreptul la a-și vărsa oful), apoi a venit singur în brațele mele. Când s-a liniștit, i-am explicat iarăși calmă, că mâncarea este sfântă, cu mâncarea nu ne jucăm, trebuie să fim recunoscători pentru ea. Apoi ne-am întors la masă și am continuat să mâncăm.  Ce am vrut să subliniez prin această poveste? Că atunci când folosim violența ca metodă de disciplină, o folosim pentru că ne este la îndemână, pentru că uneori este greu să ne menținem calmi, pentru că uneori este greu să ne stăpânim copii doar cu vorba bună, mai ales dacă se află la o vârstă mai dificilă sau la o vârstă a achizițiilor. Este greu , totuși nu imposibil, și cred că folosirea acestei metode aduce beneficii pe termen lung.  În cazul meu cel puțin, conectarea mi-a făcut bine și mie și copilului, și am evitat multe lacrimi şi drame. Recunosc însă că nu de fiecare dată este eficientă, însă asta ține exclusiv de mine, de cum (nu) reușesc să îmi gestionez emoțiile în acel moment.

Cred că între palma peste obraz și disciplină există o diferență foarte mare. Nu există un semn de egal între ele. Disciplina se poate face și fără violență. Mai zic încă o dată că eu nu judec pe nimeni, în definitiv fiecare știe mai bine cum să procedeze acasă, însă cred că Dumnezeu ne-a dat copii în grijă ca să îi creștem frumos, și suntem obligați să fim responsabili pentru ei și să îi educăm noi pe ei, și nu să se autoeduce ei mai târziu, cum probabil mulți dintre părinții utlimelor generații au făcut-o deja.

Iar pentru cei care ar putea da vina pe modul în care părinții ultimului deceniu și-au crescut copii, aș vrea să ia în seamă și contextul economic al vremurilor. Libertatea care a existat după revoluție și care era în venele tuturor, dorința de schimbare, dorința de asigura comfortul copiilor pentru a nu se „chinui ” așa cum au făcut-o ei la vremea lor, avalanșa tehnologiei ( îmi amintesc cum mă jucam cu părinții mei jocuri pe calculator, în definitiv erau doar niște copii mai mari care nu avuseseră ocazia să se bucure de așa ceva în copilărie). Apoi o criză economică ne-a lovit pe toți și tuturora ne-a fost greu să ne revenim. Copiii au trebuit să se mulțumească cu mai puțin, la fel și părinții, au trebuit să învețe să trăiască cu mai puțin.

Este un subiect delicat, însă credeți că iubirea, mai bine zis, conectarea, discplina fără violență, este suficientă pentru creșterea sănătoasă a copiilor noștri? Este nevoie într-adevăr de palma ancestrală moșstenită din generație în generație? Să fie palma într-adevăr binecuvântare sau baza educației? Aș vrea să cred că nu, însă tare mi-aș dori să aud și alte păreri, dar mai ales m-ar interesa cum credeți că am putea stopa abuzurile ( căci să îți bați copii în fiecare zi mi se pare abuz), cum am putea să îi ajutăm pe cei cu o educație precară, care efectiv nu știu cum să procedeze altfel? Cum am putea interveni?

Care credeți că este cea mai bună cale de a ne crește copiii, de a-i disciplina, de a-i educa, astfel încât să devină oamenii care ni-i dorim fiecare să îi vedem la bătrânețe?  Cum putem găsi echilibrul în toate?

Un ultim lucru aș vrea să vă mai propun în încheiere: data viitoare când simțiți că nu vă puteți stăpâni, că efectiv palma pleacă fără control, imaginați-vă ce simte și ce vede cel mic: un om, de trei ori mai înalt decât el, din fața căruia nu poate fugi și nici nu se poate ascunde, dar cel mai important, în fața căruia nu se poate apăra. Și care îi spune apoi, că l-a bătut cu/din dragoste.  Este înfiorător, nu-i așa? …

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *