-Emma, trezeste-te ! Este ora 11 deja! Cât mai ai de gând să dormi? Este miezul zilei….
O aud pe mama, dar nu îi răspund și mă întorc cu spatele către fereastră unde soarele parcă sparge geamul cu lumina lui puternică. Închid ochii și îmi trag pătura pe cap. Mă întorc la tata, în vis.
Stăm amândoi pe o bancă și mă privește cu ochii lui blânzi. Cât de dor îmi este… Mă întreabă ce am mai făcut, cum e la școală, dacă am prieteni. Urăsc liceul, nu sunt genul de fată populară, noroc cu orele de matematică și informatică care mai îndulcesc viața de liceană. Tata râde ușor și mă dojenește…
Dacă ai fi aici, tată, ce ușor ar fi totul….
Pe tata ultima oară l-am văzut când aveam zece ani. Îmi aduc aminte perfect. Ploua cu picături mari și reci. În ochi îmi jucau lacrimi mari și tremurânde, dar mă încăpățânam să nu le permit să se rostogolească pe obraji. Eram puternică, imi spunea mereu, eram puternică pentru mine si pentru mama. Și-a așezat șapca neagră pe cap, m-a îmbrățișat puternic, parcă mai strâns ca niciodată, și ca de obicei, m-a rugat să fiu cuminte până când se va întoarce. Apoi a sărutat-o pe mama, care plângea ( ea nu era puternică, nu a fost niciodată), a ieșit pe ușă, iar eu am fugit repede la geam să îl urmăresc ascunsă după perdea, crezând că nu mă vede. Dar el știa că sunt acolo și de fiecare dată mă saluta ducând mână la tâmplă, așa cum fac soldații. Salutul său este ultima amintire care mi-a rămas.
Au trecut opt ani de atunci. Opt ani de așteptare, opt ani de vise chinuitoare, după-amiezi întregi petrecute în spatele geamului, urmărind fiecare mașină de pe stradă.
Dar acum tata e atât de aproape mine, pot să ajung la el oricând doresc, în visul meu, așa că mai dorm puțin. Sunt iarăși o fetiță.
Am rucsacul în spate plin de vise… Este atât de multă fericire în sufletul meu în momentul acesta, încât mintea tace și se bucură.

Va urma….