Abia aștepți să auzi cum sună vocea copilului tău. Încă de când este doar o fotografie ciudată, în alb și negru, scoasă pe banda unui ecograf.

Încă din primele luni de viață îți dorești să îl auzi spunând mama, Doamne, cât de mult aștepți asta! Și te îngrijorezi când nu se întâmplă la vârsta trecută în manual…

Apoi mergi în parcuri și auzi glasuri de copii. Glasuri subțirele, voioase, certărețe, plângăcioase, glasuri de toate culorile.

Și oricât ți-ar spune ceilalți părinți Nu te preocupa, va veni vremea când va vorbi și îți vei dori să mai fie și liniște, tot aștepți cu nerăbdare să ajungeți și voi la etapa aia.

Am bifat toate punctele de mai sus. Pe TOATE. Am trecut prin toate stările. Cât am așteptat, cât mi-am dorit!

Să aud cuvintele stâlcite și să mă topesc de dragul lor.

Să le notez în carnețel pe toate, și în inimă, și să nu le uit niciodată.

Voioză (veioză), coconată (ciocolată), popocaliu (portocaliu).

Să avem discuțiile noastre despre viață și despre lume. Să iau aminte despre modul nevinovat în care el percepe și înțelege lumea.

A venit vremea în care vorbește. Oricând, despre orice, în mod repetat.

A venit vremea în care cere explicații, în care învață și în care are nevoie să știe DE CE.

A venit vremea în care citim cărți, atlase, enciclopedii și simte nevoie să adauge comentarii sau să pună întrebări. Nu mai ascultă povestea ca atare, simte nevoie să intervină.

Dacă îmi place să aud vocea copilului meu? Evident.

Dacă îmi place că avem discuții existențiale, chiar și la cinci dimineața? O oră decentă ar fi mai potrivită, dar așa este când te rod ideile filosofice, trebuie să le eliberezi din minte.

Dacă îmi place interesul lui pentru o multitudine de domenii, de la chestiuni medicale, anatomice până la chestiuni gastronomice sau sociale? Sigur că da!

Dar în același timp, Dumnezeu mi-e martor că sunt momente în care cu toată dragostea din lume, îmi doresc și liniște.

Sunt momente în care nici propriile gânduri nu mi le pot auzi. Sunt momente în care simt că îmi țiuie urechile și că nu voi mai suporta o altă întrebare sau o altă povestire.

Când eram copil, nu pricepeam de unde regula asta, la masă nu vorbim. Mi se părea cu totul aiurea.

Evident că am întrebat de ce la masă nu se vorbește? Răspunsul a fost unul foarte safe și diplomat: Pentru ca să nu ne cadă mâncarea din gură dragă, și astfel să ne murdărim.

Acum știu de fapt, adevărul. Regula „la masă nu se vorbește” a fost inventată cel mai probabil de un părinte, care a vrut și el, ca măcar dumicatul să-și-l poată înghiți, în liniște.

Regula „la masă nu se vorbește” a fost inventată cel mai probabil de un părinte. De fapt nu cel mai probabil, ci cu siguranță.