De-a lungul vremii am avut mai multe conștientizări ca părinte și mă gândeam că poate este bine să le scriu și aici, poate vor fi de folos cuiva. Le voi puncta la modul general, ca să poată fi aplicate în mai multe contexte.
Pacea copilului începe cu mama și/sau cu tata. Atunci când un copil este supărat sau un copil face un tantrum, pacea trebuie de la părinte să plece.
Dar ce avem noi la îndemână și putem folosi, iar copilul nu are, este o minte dezvoltată care poate căuta soluții. Nu uitați asta.
Calmul, liniștea, empatia sunt reacții pe care le oglindim copiilor, iar ei vor ști în viitor cum să se liniștească singuri. Și asta este mare lucru. Dacă noi ne pierdem cumpătul în astfel de momente, le vom oglindi în schimb, doar furie, frustrare și neliniște.
Am parcurs drumul în sens invers, și de la un răspuns am ajuns la o întrebare:
Știu că sună puțin ilogic, dar o să vă explic imediat, ce am observat la mine. Am observat că de multe ori pare că mă supăr pe copil, dar de fapt, altele sunt lucrurile care mă deranjează cu adevărat.
Îmi era greu să diferențiez dacă ce mă supără ține de ceva al meu, personal, sau ține de vreo proiecție sau așteptare nerealistă pe care am așezat-o pe umerii copilul meu, fără să îmi dau seama. Și de multe ori, deși era vorba despre altceva, alunecam să cred că eu pe copil sunt supărată. Deși erau pur așteptările mele, proiecțiile mele, dorințele mele.
Un exemplu foarte clar este cel pe care urmează să vi-l povestesc, la prima serbare a copilului meu. Doamna pregătise cu copiii un program scurt de cântecele, apoi urma să vină Moșul. Știți deja cum funcționează. Ce nu a mers foarte bine pentru Matei a fost că serbarea era imediat după somn. Și nu a vrut nici cu cerul, nici cu pământul să rămânem la serbare.
Pe moment, m-am supărat. Se pregătise deja, venea Moșul, ce era de plâns? Și în plus, era prima serbare, muream de drag să îl văd cântând. El plângea cu muci, că vrea acasă. Așa că am plecat spre casă, în timp ce colegii lui își jucau rolurile în serbare.
Am ieșit pe poartă și dintr-o dată, copilul meu a devenit vesel, jucăuș și plin de viață. Se simțea în sfârșit, ușurat. Și mi-am dat seama că mă supărasem pe el pentru că mă „priva” de ocazia de a-l vedea, așa cum eu îmi doream. În capul meu, „mă priva” de mândria de părinte bun, al cărui copil spune poezia bine, care este ascultător, ca ceilalți copii. Doar că în momentul acela pentru el, era prea mult. Și el mi-a spus-o clar și răspicat. Doar că eu nu eram pregătită să aud ce îmi spune. Pentru că eu altceva îmi doream.
De atunci am început să îmi deschid mai bine urechile, și mintea. Pentru că înțelegând să identific care este supărarea mea și care este supărarea lui, am știut să iau decizii mai bune. Am știut unde a fost doar un moft de-al lui și treaba mea era să insist și să fiu fermă. Și am putut să văd când a fost despre așteptările mele și despre mulțumirea mea și nu neapărat despre nevoile lui.
2. Atunci când un comportament al copilului vă supără, vă deranjează, dacă puteți, verificați puțin care este emoția cea mai dominantă. Ce ați fi vrut să se întâmple și nu s-a întâmplat? Mă deranjează că a luat o notă mică la școală pentru că eu am așteptarea ca el să ia numai note de peste 8 sau mă îngrijorează că nu pot să îl ajut în această problemă? Și o dată ce ați identificat care este emoția centrală, tema centrală, soluția va veni mai rapid, și cel mai important, soluția care este de cel mai mare ajutor.
Foto copertă articol: Unsplash