Am făcut multe greșeli de când sunt mamă. Am păcătuit de multe ori. Și încă o mai fac. Unele păcate sunt mici, altele sunt mari. Am încercat o spovedanie, cu cele mai mari dintre ele, pe care le-am conștientizat și pentru care mă căiesc cel mai mult. O spovedanie către mine, dar și către alte mame, nu sunteți singure acolo, există cineva aici care vă înțelege perfect.

1. Am pus interesele altora mai presus decât (interesele) copilul(ui) meu.

Fie că a fost vorba despre un eveniment la care am participat și am întârziat acasă mai mult decât era cazul.

Fie că l-am rugat pe băiețelul meu să cedeze o jucărie unui copil mai mic sau mai nerăbdător, deși era rândul lui, și deși cedând, copilul meu s-a întristat foarte tare.

Sau atunci când l-am rugat să nu facă zgomot cu joaca lui, pentru că un alt copil dormea, deși locul era un loc de joacă și era clar că asta aveau copiii de făcut acolo.

L-am rugat să renunțe la el, pentru alții, de prea multe ori, când nu era cazul.

2. Am ascultat gura lumii în loc să îmi ascult inima.

Pentru că nu l-am ținut mai mult în brațe.

Pentru că nu l-am pupat mai des.

Pentru că nu i-am spus „te iubesc” de un milion de ori, deși asta aș fi făcut necontenit.

Pentru că am aruncat pe umerii lui fragili de copil, așteptări prea mari, prea grele de dus. Și că nu am văzut decât atunci când era prea târziu, când se prăbușise deja. Este unul dintre lucrurile pe care le regret cel mai mult până acum.

3. Nu i-am crezare și nu am avut încredere în el.

„Pentru că este copil”, auzeam mereu. „Pentru că bebelușii și copiii sunt niște bandiți, care nu vor decât să ne șantajeze emoțional.”

Abia din momentul în care am început să îl ascult mai des, să îl întreb ce crede, ce simte, ce are nevoie, copilul meu a înflorit și acum ne orientăm unul către celălalt precum soarele și floarea-soarelui. Încrederea în el însuși crește în fiecare zi, și astfel crește și încrederea în mine, ca părinte.

Cât de important este să știi să asculți, cât de important este să vrei să știi despre celălalt…

4. Nu i-am respectat propriul ritm de dezvoltare.

Am vrut mai mult, mai repede, mai bine. Ceilalți pot, tu cum de nu poți?

Mă grăbea teama de a nu fi ceva în neregulă cu copilul meu, voiam doar să mai bifez un pătrățel din lunga listă de achiziții.

Copiii nu sunt toți la fel, nu sunt tipare ieșite din mașinile de cusut. Îmi amintesc cum la 18 luni nu dansa, nici măcar nu sărea, îi reușea doar o țopăială chinuită. Și mi-am făcut griji, văzând atâtea dansuri bebelușești în jurul meu, ce o fi în neregulă cu copilul meu. Iar astăzi, are niște scheme de dans demne de videoclipurile muzicale, iar de sărituri ce să mai zic? Mai are un pic și sare chiar și pe mobilă…

5. Nu am avut încredere în mine, ca părinte.

Și probabil că li se întâmplă celor mai mulți părinți, la primul copil.

Mi se părea că nu știu nimic, că nu îmi iese nimic, că nu sunt în stare să fac un lucru ca lumea. Nu am avut nici persoane în jurul meu care să mă încurajeze prea mult.

Dar am avut un soț bun și blând, care atunci când îmi tremura mâna pe bebeluș, când îi făceam baie, el a fost acolo, să îl țină pe brațele sale, cu fermitate și control. Și pe mine m-a ajutat mult.

Astăzi sunt într-un loc mult mai bun, mai stăpână pe mine, dar am și lucrat foarte mult la mine, la relația cu soțul, la relația cu copilul meu.

6. Nu m-am jucat de la început, de-adevăratelea.

Pentru că nu mi-am permis niciodată să (mă) cobor la nivelul copilului.

Ce înseamnă prosteala asta? Copilul trebuie să se joace singur. Tu trebuie să rămâi întotdeauna în rolul de adult, de om serios.

Și multă vreme, mi-a fost greu să mă joc. Aș fi dat cu șmotrul încă două ore în plus, doar ca să nu fiu nevoită să mă joc. Apoi, cu timpul, am început să mă joc jocuri care îmi plăceau și mie.

Mai departe, negociam timpul : ne jucăm cum vrei tu 20 de minute, dar apoi ne jucăm jocul pe care îl aleg eu. Sau te joci tu singur, cu jucăriile.

Apoi am început chiar să inventez jocuri în care mă simțeam și eu în largul meu. Ultimul joc inventat, a fost pe plajă, în timp ce ne plimbam, noaptea. Ne plimbam cu tălpile goale pe nisip fin, în timp ce Matei alerga de la un șezlong la altul. Iar eu mă prefăceam că el este o pătură, și mă înveleam cu el. Sau verificam dacă așa zisa pătură era în stare bună, așa că verificam pătura, și îl gâdilam. În cele din urmă, mă anunța, că e de fapt el, Matei, și nu o pătură de șezlong.

Am enumerat până acum șase păcate mari, pe care le-am comis de când sunt mamă. Și or mai fi și altele. Cum ar fi de exemplu, că mi-am pierdut prea repede răbdarea, că am depășit programul de televizor, că am mâncat prostioare în loc de mâncare sănătoasă.

Dar asta se întâmplă pentru că om sunt, și nu e capăt de țară, asta vreau să știe toată lumea. Toți greșim.

Totuși, relația pe care o avem cu copiii, mai ales în copilăria mică, ne impactează copiii mai mult decât credem, pe termen lung chiar.

Pentru copiii, pentru relația cu ei în viitor, merită să ne conștientizăm păcatele, ca să știm de unde putem să reluăm.

Putem să conștientizăm și să corectăm în terapie sau în sesiuni de ascultare cu alte mame. Sau cu soțul. La final de zi, vorbiți cu soțul, ascultați-vă unul pe celălalt. A fost așa de greu astăzi! Aproape că mi-am pierdut mințile! -Of, te înțeleg perfect! Și mie mi se întâmplă asta!

Nu există mamă fără de păcat, asta să vă amintiți când vă este cel mai greu… Și cine poate ierta păcatele mamei? Însăși mama, copilul, și Dumnezeu…

Sursă foto copertă articol: Jenna Christina on Unsplash