Maternitate

Nu există mame perfecte. Însă există mame care își dau silința, iar asta le face mai mult decât perfecte.

“Ați început diversificarea? Cum este cu legumele? ” “Momentan nu mănâncă legumele. Pur și simplu le scuipă sau își face greață, până le vomită.” Îi răspund eu. „Sigur că va mânca legumele. Doar că trebuie să ai răbdare. Azi o linguriță, apoi mâine alta și tot așa. Vei vedea că va mânca într-un final”. Îmi spune o cunoștință care evident, nu are copii. „Poate vrei să vii tu să încerci”, îi spun eu. „O da, desigur. Mie îmi plac copii foarte mult și am și răbdare”, îmi răspunde  ea, ușor înțepător. În momentul acela mă aflam la o petrecere și mai că îmi venea să îi pun castronul cu alune în cap. Dar mi-am înfrânat instinctele, aducându-mi aminte de principiile și convingerile mele înainte de a rămâne însărcinată și chiar din timpul sarcinii. Și eu gândeam aproape la fel, doar că vorbele nu îmi părăseau gândul, și astfel nu deranjam pe nimeni, cu viziunea mea despre cum se crește un copil.

Toți ne dorim să ne creștem copii ca la carte, dar una este practica și alta teoria. Iar realitatea știe cel mai bine să ne dovedească acest lucru.  Îmi aduc aminte că eram o dată în autobuz, și un copil plângea de mama focului. Biata mamă, nu îl putea liniști cu nimic. „Este un răsfățat” îmi spuneam în gând. „Copilului meu nu îi voi permite să ajungă așa”. O doamnă încerca fără succes să îl liniștească pe cel mic cu tot felul de scălămbăieli, iar alta o întreaba pe mamă dacă i-a dat copilului să mănânce în ziua respectivă ( Serios?!) . Azi, cu experiența de acum, nu pot decât să bănuiesc, că piticului îi era cald ( căci era vară) și că se plictisise, întrucât se știe că transportul în comun se derulează cu încetinitorul.

Am respectat cartea, când îmi recomanda să nu îi dau apă ori ceai până la șase luni, cu toate că mama mea se mira teribil când vedea că nu îi potolesc sughițul bebelușului cu apă, nu îi dau sare, sau mâncare pe care o pregătesc pentru mine, deși eu am crescut cu tocăniță de cartofi de la trei luni, si uite-mă om mare și pe picioarele mele. Nu comentez și nu judec, pentru că așa se proceda la vremea respectivă. În schimb, îmi fac temele, mă documentez și încerc să fac tot ce este mai bine pentru puiul meu, în măsura în care pot.

Am făcut însă „păcatele” de a nu  îl lăsa să plângă fără să intervin, ( ce să fac, dacă nu mă lasă sufletul să îl aud plângând), am mai „furat” căte o seară și am dormit cu el în pat,( curând se va face mare și nu îmi va mai permite nici măcar să îl pup, deci profit și eu cât mai pot),  nu l-am pălmuit, deși simțeam că aceea ar fi fost ultima soluție cu care aș fi putut să o mai scot la capăt.

Când devii părinte înveți multe lucruri. Printre care și că nu există un anume tipar de copii. Că realitatea bate cartea. Nu există copii buni sau răi, cum nici mamele nu sunt bune ori rele. Unii copii  mănâncă mai bine, alții sunt mai pofticioși. Unii copii sunt mai energici, alții mai domoli. Unii copii sunt ascultători, iar alții au o personalitate mai accentuată. Cert este că înveți este să iubești necondiționat, să îți depășești la propriu limitele, cele fizice și cele ale răbdării, să dobândești în mod real, deprinderi și puteri noi.

Când nu ai copii, este ușor să judeci un părinte. Indiferent de cum procedează, el vrea binele copilului lui. Așadar, celor care încă nu au copii, înainte de a arunca cu pietre într-o mamă, le recomand să își păstreze indicațiile și părerile pentru ei, și eventual să aplice sfaturile pe ei înșiși, la momentul potrivit. Ori dacă o mămică simte nevoia să intervină cu un sfat, cred că o poate face fără să jignească sau să se arate superioară.

Nu există mame perfecte. Însă există mame care își dau silința, iar asta le face mai mult decât perfecte.

Facebook Comments

5 Comments on “Nu există mame perfecte. Însă există mame care își dau silința, iar asta le face mai mult decât perfecte.

  1. Exact! Sau cand isi dau cu părerea aiurea. Eram in vizita la niste rude, iar Maia plângea de mama focului (nu ii plăcea aglomerația, acum s-a mai obisnuit). Vine o tușica la mine si imi zice „Poate ii da vreun dinte”… Nu am zis nimic, Maia având 5 luni atunci. Si da sa se uite in gurita ei. I-am spus ca e doar agitata, posibil obosita. Atunci am auzit „Vaaaiiiii! Tu ai vazut ce-i in gura ei? Pana maine are doi dinti in gura! Uite, jos!”. Asta pe un ton de reproș. Si vreau sa zic ca de atunci a trecut o luna jumate si pitica nu are nici macar un dinte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *