Este o întrebare la care nu eu vă pot răspunde. Răspunsul se află la voi, deși decizia nu vă aparține în totalitate, doctorul care vă urmărește sarcina are un cuvânt foarte important de spus.

Multe mămici m-au rugat să povestesc despre „cum a fost la mine”. Am ezitat multă vreme, deoarece acest subiect mi se pare o chestiune destul de intimă și de privată, a mea. Însă azi m-am hotărât să îmi împărtășesc experiența astfel că  am așternut aceste rânduri, doar pentru că știu că vor ajuta într-un fel viitoarele mămici.

Eu am avut două mari temeri în viața mea. Bacalaureatul ( denumire care mi se părea că vine de la cuvântul balaur 😀 ), și nașterea naturală.

Bacalaureatul îl vedeam ca pe un examen decisiv și hotărâtor pentru restul vieții mele, și poate de aici și teama. Chiar dacă am fost un copil silitor și învățam foarte bine, tot aveam dubii în trecerea lui cu brio. Îngrijorarea  mea nu era că nu voi lua  notă de trecere, ci că nu voi lua o notă suficient de mare, astfel încât să nu îmi dezămăgesc părinții. ( Fac o parenteză și reamintesc că trebuie să fim foarte atenți în ce manieră îi motivăm pe copii. Am scris despre asta aici. )

Nașterea. Eram clar convinsă că never ever nu voi fi capabilă să nasc natural. Experiențele bunicii, ale mamei, ale mătușii, povești cu infecții după, spitalizări de o lună… Ce să mai … Eu am spus din start că îmi doresc cezariană. Așa că într-un fel, m-am bucurat când mi s-a descoperit o problemă medicală în urma analizelor, care indicau nevoia unei operații de cezariană. Și toată sarcina am stat liniștită, cu gândul că acele „chinuri” de care tot am auzit, eu nu le voi cunoaște.

Dar știm deja că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg…

Cu o săptămână înainte de operație, am fost la spital pentru ultimele investigații. Analize de sânge, ecografie, examenul de col ( care de fiecare dată, mi se părea extrem de dureros, și chiar mă intreba doctora,  amuzată oarecum, „dacă nășteai natural, ce făceai?” ). Atunci mi s-a spus pentru prima dată că pentru acceptarea operației de cezariană este nevoie de o scrisoare medicală de la un alt spital, în care să se recomande acest lucru de către medicul specialist. Asta se întâmpla într-o zi de vineri. Deci urma să merg luni să solicit acel document.

A doua zi de dimineață pe la ora șapte eram deja la spital cu dilatație de 1 cm. Era clar. Pe 4 iulie aveam să îmi aduc pe lume bebelușul. Neavând hârtia, nu s-a mai putut efectua cezariana. Am crezut că ceea ce mi se întâmplă este un coșmar, că nu este adevărat. Nu îmi venea să cred că deși analizele indică o problemă, operația nu se poate realiza din cauza lipsei unei hârtii. ( Pentru cei care nu știu, în spitalul de stat, cezariana nu se efectuează la cererea pacientei, ci doar dacă aceasta se impune medical, adică dacă sunt complicații, ori prin nașterea naturală este pusă în pericol viața copilului sau a mamei. )

Tremuram de frică. La propriu. Am fost condusă în sala de nașteri de unde auzeam  țipetele îngrozitoare ale celorlalte mămici cu sarcini ajunse la termen. Unele erau doar la jumătatea drumului și se declarau învinse. Cereau cu disperare orice ar fi putut să le aline suferința.

Matei a venit pe lume după 12 ore de travaliu. Nu am țipat deloc, poate doar ultima oară când am împins, căci am făcut-o cu toată puterea. Nu îmi venea să cred că am reușit, eu, cea care mă temeam atât de tare. Văzându-l, nu îmi venea a  crede ce am ținut 9 luni în burtica mea, iar când l-am auzit plângând, abia atunci am pus capul jos, am închis ochii și am respirat normal, ușurată. Nu am mai avut putere să îl țin în brațe. Eram epuizată și abia atunci realizasem. Moașele l-au așezat pe mine, și l-au ținut cîteva secunde, timp în care noi doi ne-am bucurat pentru că, în sfârșit, venise momentul mult așteptat, visat de amândoi, întâlnirea noastră.

A fost greu însă nu imposibil. Îmi doream cezariană deoarece momentul nu te ia prin surprindere, nu te chinui mai deloc, nu mai vorbim de durere, care există doar după ce trece anestezia, dar care, din câte am înțeles de la mămicile are au născut în acest mod a doua oară, nu se compară cu durerea contracțiilor. Căci aceastea dor, nu neapărat nașterea în sine. Dar despre asta voi povesti într-un articol viitor.

Ceea ce vreau însă neapărat să punctez și să subliniez sunt următoarele:

1. Corpul nostru este programat pentru așa ceva și el știe foarte bine ce are de făcut. Și acest lucru l-am simțit și eu. Am ascultat de el, nu l-am forțat, am stat cât de calmă am putut, căci o stare agitată înrăutățește situația. Atât mental cât și fizic.
2. Indiferent de modul prin care alegi să îți aduci copilul pe lume, nu te face mai mult sau mai puțin mamă. Important este ca la final, să fiți amândoi sănătoși.
3. Contează să ai încredere în tine, în corpul tău și în Dumnezeu. În cazul meu, a știut ce face. Se pare că aș fi suportat mai greu o operație, dat fiind că am țesuturile foarte fragile, care se destrămau efectiv când acul încerca să coasă. Recuperarea a fost într-adevăr foarte grea, abia după două luni mi-am revenit, dar după o cezariană, care însemna tăierea mușchilor, covalescența ar fi fost mult mai lungă și aș fi avut clar nevoie de ajutor o bună perioadă.
4. Nașterea naturală este benefică pentru noul născut, deoarece prin fluide, el dobândește o imunitate crescută.
5. Fiecare organism este diferit. Sunt persoane care au născut după un travaliu de 15 minute, altele după ore bune sau chiar zile. Contează mult istoricul medical. Și apoi, mai contează și ce se întâmplă efectiv la fața locului. Cum a fost și exemplul meu, când s-a descoperit că am țesuturile foarte  fragile.
6. Știu că pare horror, că este înfricoșător. Dar toată lumea uită un singur lucru. Cele mai grele și chiar dureroase momente vin abia după nașterea copilului. Vin grijile, fricile, oboseala, depresia și lista poate continua.

Sper ca povestea mea să vă ajute, măcar 1%. Repet, situația diferă de la persoană la persoană, însă nu frica de durere ar trebuie să fie factorul decisiv în alegerea pe care o veți face.