8 ianuarie 1875

Alerg, alerg, și iar alerg. Nu mă pot opri deși simt cum îmi tremură picioarele iar trupul refuză să mai înainteze. Oare ce forță îmi coordonează mușchii? Unde este frigul care îmi înțepenise oasele?

Alerg de atâta vreme încât am uitat de ce anume fug.

Apoi îmi amintesc și o iau din loc și mai repede. Aproape că nu mai pot respira, încerc să trag aer în piept, dar nu fac decât să mă înec cu propria-mi respirație.

Mă împiedic, cad, mă rostogolesc.

Întuneric.

Încerc să deschid ochii și oricât de mult aș încerca, întunericul este mult prea greu, apăsător, dureros. Inspir cât mai încet astfel încât să nu mă audă cineva și un horcăit supărător sparge liniștea. Îmi dau seama că sunt eu, după ce un gust de amărui de fier, sânge și pământ mi se revarsă din gât peste limba umflată.

Nu știu dacă este doar închipuirea mea, dar o lumină pâlpâind într-un mod bizar, pare că se apropie de mine, asemeni unei fantome. Plutește de parcă s-ar purta singură prin cameră, și nu ar fi închisă într-un felinar, ținut neglijent de o mână înmănușată. Nu reușesc să disting cine se află în fața mea.

Privesc în jos, unde un voal de alb murdar îmi acoperă picioarele. Rochia mea dragă, cea din visele mele, la care am croit nopți la rând, pe furiș, atâta amar de vreme, se strânge dezamăgită, ruptă, tristă, în jurul trupului meu, la fel de rupt.

Lumina fantomatică se apropie și mai mult. Ar trebui să simt teamă? Ar trebui să simt sentimentul de eliberare? Cât de aproape îmi este sfârșitul binecuvântat? Oare ce fel de înger trimite Dumnezeu atunci când moartea îți dă târcoale? Îngerul morții? Îngerul luminii? Câte lacrimi fierbinți oare varsă acum îngerul meu păzitor?

Fierbinți se preling și lacrimile mele, arzându-mi obrajii. Lacrimile se rostogolesc până pe dantela care îmi acoperă gâtul.

Simt cum picăturile sărate mi se imprimă pe piele și pe valurile gulerului, la care m-am ostenit șapte nopți, și pentru care mi-am înțepat degetele de nenumărate ori.

-Ia te uită, ce mireasă supărată! Ce te supără, drăguță? Se auzi o voce rece ca viforul rece ce izbește zidul de beton, într-o furtună de iarnă. Of, astăzi este ziua nunții tale, și totuși uite ce unghii neîngrijite ai. Hai să te ajutăm, consideră asta un dar de nuntă din partea noastră!

Deși nu reușesc să disting mare lucru, aud un rânjet care în mod sigur pornește printre o pereche de dinți lați, înnegriți de vreme, care au cunoscut mult vin și tutun. Rânjetul se apropie de mine iar suflarea lui îmi confirmă gândurile de mai devreme. Exact cum mi l-am imaginat.

Nu reușesc însă să mai gândesc și altceva pentru că îmi pierd cunoștința în timp ce o lamă ascuțită îmi separă unghiile de carne.

*

9 mai 2015

-Știu că abia sâmbătă este ziua ta, dar eu ți-am pregătit cadoul mai devreme! Am găsit modul perfect de a sărbători! Ne vom petrece ziua căutând indicii, vom rătăci prin labirinturi, și până la final, noi vom fi primii care vom fi rezolvat misterul în timp record!

-Nu cred! Cum ai reușit să găsești loc liber, când eu încerc de mai bine de o jumătate de an, să fac o rezervare? o întrebă Marc contrariat, însă în același timp, vizibil încântat.

-Să zicem că am fost omul potrivit, locul și momentul potrivit! îi răspunse Irina neputând să-și ascundă zâmbetul de mulțumire. Îți povestesc tot, dar hai că-i gata cafeaua. Bem cafeaua pe terasă sau în bucătărie?

Va continua…

Sursă foto: Pinterest