Îmi place mult să vorbesc despre iubire. Despre cât bine ne face, despre cât ne înalță. Despre cum este lumină, căldură, siguranță. Cum este limbajul universal al omenirii și al lumii. Al ființelor cuvântătoare și ale celor care nu cuvântă.

Aș vorbi zile întregi, fără oprire.

Iubirea este motorul ce încă mai învârte globul pământesc. Este rezervorul norilor care ne aduce ploaia binefăcătoare. Este combustibilul pentru căldura și lumina nesecătuită ale marelui soare.

În iubire, meritul stă în cel care iubește. Nu în cel care este iubit.

Adică nu trebuie să ne întrebăm merită să ne iubim copilul? Nu, îl iubim pur și simplu.

Pentru că dragostea care dă, fără să aștepte să primească ceva, este cea mai frumoasă formă de iubire. Este iubirea sub ale cărei aripi oamenii cresc, evoluează, înfloresc.

Nu este nevoie să verificăm ce note iau copiii noștri la școală. Sau dacă sunt primii la fotbal sau gimanstică. Dacă sunt mai buni decât alți copii. Singurul merit al copiilor pentru iubirea neconționată a părinților este doar aceea de a fi. De a fi copilul lor.

În iubire, meritul stă în cel care iubește. Nu în cel care este iubit. Nu trebuie să meriți iubirea ca să fii iubit, ești iubit doar pentru că ești. Bebelușul a cărui casă este încă pântecele mamei lui, este adorat cu luni înainte de a ajunge prima oară în lume.

De câte ori simțiți că vă scapă lecția iubirii, ridicați privirea către copiii voștri. Ei știu să o predea cel mai bine, sunt cei mai buni profesori.

Copiii ne iubesc la fel și de-am țipat ori ne-am supărat.

Copiii ne iubesc la fel și de nu avem cele mai tari mașini sau cele mai mari case.

Copiii ne iubesc doar pentru că suntem. Pentru că suntem părinții lor.

Sursă foto copertă articol: Paul Hanaoka on Unsplash